I also want to be in love: Los Amantes del Circulo Polar (1998)

Am decis să scriu câte ceva în fiecare săptămână despre fiecare film din lista mea alfabetică. O să încep, evident, cu Los Amantes del Circulo Polar pentru că e primul şi mă simt foarte legată de el. Şi cum să nu-l amintesc pe Juloi Medem care l-a scris şi l-a regizat? În opinia mea e cel mai frumos film de dragoste făcut vreodată în luptă strânsă cu Before Sunrise şi Before Sunset ale lui Linklater. Ştiu că sunt ştafete înalte dar nu glumesc când spun că le întrece. Şi spun asta pentru că în timp ce Before Sunrise şi Before Sunset sunt înfăţişări realiste ale disecării unor suflete pereche puse faţă în faţă (asta dacă decizi să crezi în aşa ceva), Los Amantes del Circulo Polar aduce o viziune uşor suprarealistă şi susţinută mai mult de idealizarea ideii de dragoste pe care o practicăm cu toţii când ne lovesc fluturaşii.



Filmul, încă din start, merge pe ideea de circularitatea, căutarea şi găsirea cercului care, de fapt, îţi defineşte destinul/ viaţa. Protagoniştii acestei poveşti de dragoste sunt Otto şi Ana, doi copii care sunt puşi faţă în faţă de soarta în momentul cel mai oportun pentru a-şi dezlega sufletul. Între ei se naşte o poveste de dragoste inocentă, bazată pe un soi de afecţiune cu tentă uşor oedipiană. Prin alt tertip al sorţii părinţii celor doi ajung să se îndrăgostească şi, astfel, ajung, fara voia lor, fraţi vitregi.



Parcursul relaţiei lor este unul extrem de fascinant şi, în acelaşi timp, foarte lin. Dacă ataşamentul se produce ăn copilărie, legătura propriu-zisă se întăreşte în adolescenţă când Otto şi Ana ajung să-şi exploreze relaţia cu curiozitatea specifică vârstei. Iubirea lor se consumă în umbra, mereu ascunşi de restul lumii, o păzesc ca pe un secret care odată aflat e în pericol de dizolvare. Sentimentele lor devin din ce în ce mai puternice, pe măsură ce cei doi se maturizează, doar că în momentul în care Otto se vede pus faţă în faţă cu propria conştiinţă ceva se rupe şi destinele lor se văd pentru prima dată despărţite, urmându-şi propriul curs.



De-aici încolo totul e o aspiraţie spre reunire şi, practic, spre închiderea cercului. Se reunesc, ironic oarecum, mai mult la nivel simbolic, în interiorul Cercului Polar, în Finlanda, ţară în care amândoi ajung să fie în acelaşi timp, uneori mai departe şi, treptat, din ce în ce mai aproape unul de celălalt.

Finalul e unul destul de ambiguu, cercul propiu-zis se încheie la nivel structural mai mult. Sunt convinsă că va fi nesatisfăcător pentru foarte multă lume, mai ales pentru cei care caută un final hollywoodian cu artificii şi săruturi a la Rick Blaine şi Ilsa Lund. Prima dată când l-am văzut ţin minte că sfârşitul m-a marcat şi m-a lăsat cu o stare de angoasă pentru că mi s-a părut că îmi pune în faţă eşecul ideii centrale a filmului. Şi nu concepeam ca un minute la final să-mi demoleze nişte convingeri pe cera le-am dezvoltat o oră jumate şi în care am ajuns să cred orbeşte. După ce l-am revăzut de câteva ori mi-am dat seama că, de fapt, Medem se joacă frumos cu ideea de idealizare a unui destin şi că, până la urmă, perfecţiunea o găsim doar în artă. Şi coincidenţele de care s-a folosit pe parcursul filmului pentru a-i uni şi despărţi pe protagonişti sunt, in realitate, proiecţii ale unor dorinţe la nivel pur subiectiv.



După cum spuneam, la nivel de structură, Medem reuşeşte să-şi creeze propria sferă, forma perfectă; numele protagoniştilor sunt palindromuri, începutul şi finalul sunt simetrice, camera ăşi schimbă mereu perspectiva concentrându-se alternativ când pe Otto când pe Ana şi vieţile lor interioare. Aceste treceri sunt marcate prin capitole ce le poartă numele, ultimele 3 ieşind puţin din tipar tocmai pentru a întări ideea de unitate şi simetrie.

Cred că aş putea scrie la nesfârşit despre cât de frumos şi de perfect, in viziunea mea, e filmul lui Medem. pe lângă faptul că e o poveste de dragoste fermecătoare, Medem are şi darul de a o "povesti" atât de frumos... Cadrele pe care le caută şi le găseşte sunt incredibile, în special cele filmate în Finlanda care au un fel de calitate onirică. Parcă dacă rişti să clipeşti şumea respectivă se va evapora instantaneu. Plus că Finlandia (denumirea ăn spaniolă) ar putea fi simbolul împlinirii oarecum, ţara de sfârşit, punctul ultim al călătoriei (ceea ce şi este).

Ceea ce e cu adevărat o realizare notabilă e felul cum Medem îşi dezvoltă personajele, mai ales că cei doi sunt jucaţi de câte trei actori diferiţi: în copilărie, în adolescenţă şi la vârsta începutului de maturizare. Au un parcurs atât de frumos şi de consistent încât nu ai cum să nu-ţi pice cu tronc ca personaje încă de la început. Cred că şi editarea impecabilă dă coerenţă şi consistenţă filmului mai ales că acţiunea nu e una lineară ci se mişcă mereu între mai multe puncte în spaţiu şi timp.



Cred că, datorită faptului că merge pe ideea de coincidenţe şi destin, mi-a adus aminte de Kieslowski, poate şi de-aia mi-a intrat din ce în ce mai mult în suflet. Eu chiar îl recomand tuturor; e, cu siguranţă, un film care are potenţialul de a fi complice multora. Nu pot să notez un asemenea film că asta l-ar încătuşa într-un număr şi nu-i corect. Aşa că spun doar că e exact ce caut eu la un film şi nu văd cum n-ar deveni preferatul tuturor.

Trailer: