sâmbătă, 20 martie 2010

Când boul devine căpetenie

Îmi vine să scriu o fabulă, s-ar potrivi perfect, păcat că nu mă princep la versuri. Da, m-am enervat din nou azi. Şi m-am enervat dintr-un mod destul de simplu, pentru că nu suport mitocănia. Nu o suport şi gata.

Nu cred că există scuză pentru aşa ceva. Aşa te naşti, dar măcar cunoaste-ţi limitele şi pleacă să trăieşti în grotă, unde colegii de suferinţă te înţeleg. Adunaţi-vă acolo şi dati-vă în cap, nu-mi contaminaţi mie lumea. Mitocănia e şi mai acută atunci cand vine din partea unui aşa-zis intelectual. Aş vrea să încerc un exerciţiu.

Domnule intelectual, când sunt lângă dumneavoastră şi vorbiţi oarecum ceva legat de persoana mea, uitaţi-vă la mine că, din pacate pentru mine, sunt în faţa dumneavoastră. Dacă vorbesc cu dumneavoastră, cu riscul de a mă repeta, uitaţi-vă la mine că, din nefericire, sunt acolo. Aşa, acum că am făcut contact vizual, coborâţi-vă nasul de printre nori şi aruncaţi o adulmecare şi către noi ăştia, muritorii de rând, care venim şi cerşim îndurare la uşa unde se împarte dreptatea. Acum că v-aţi coborât la nivelul nostru ce-ar fi să ducem acest "mic exerciţiu de admiraţie" şi mai departe. Deschideţi gura şi articulaţi. Dar hai să articulăm coret, ce ziceţi? Spre exemplu, să recapitulăm verbul. Aţi auzit de el, vă e cât de cât cunoscut, nu? Dar conjugările? A, foarte bine, sunteţi familiarizat. Conjugaţi verbul a plăcea la condiţional-optativ. Ştiu că e greu â, dar străduiţi-vă. Mi-ar place? Ce e asta mi-ar place? Staţi jos, trei! Staţi liniştit, suntem prieteni de-acuma, am stabilit contactul vizual.

Odată exrciţiul încheiat mi-ar plăcea să tragem conluziile.
1. Boii sunt puşi căpetenii cu un scop.
2. Scopul acesta e unul suprem.
3. Acest scop este urmărit, bineînţeles, de tauri care se folosesc de faptul că boul e slab de înger, astfel e un iobag perfect în slujba scopului suprem.
4. Mai rămâne să definesc scopul suprem. Cred că ăsta e îndobitocirea. Se vinde la kilogram şi e ieftină. Câteva plecăciuni obediente.

La mult pupat în fund! Boii sunt animale curate.

Ne cerem scuze animalelor pentru asociere. Promitem că e în scop pur educativ.

vineri, 12 martie 2010

Cand voi fi mare voi deveni cititor...

Aud frecvent întrebarea care nu încetează să mă sâcâie şi-acuma: La ce ne ajută să citim? De ce spun că mă sâcâie? Pentru că e frustrant pentru mine să văd cum copiii, în general, se îndepărtează tiptil tiptil de lucrurile făcute din şi pentru suflet. Totul trebuie să aibă o miză, nimic nu se mai face pentru o simplă plăcere. O bucurie mică în ziua de astăzi e un moft.
Câţi dintre noi nu am simţit măcar o dată presiunea marilor aşteptări care ne sunt aşezate pe umeri zilnic? Să fiu un bun cetăţean, să cresc mare şi să fac bani mulţi şi să am familie şi copii pentru a mă alinia în continuarea milioanelor de hominizi teleghidaţi. Trebuie să fiu apt, competent, treaz, sănătos, mereu în priză...Stop! O gură de aer..Şi de la capăt.
Ce oferă o carte, o lectură plăcută? Cred că sunt în măsură să dau un sfat prin puterea exemplului. Am mai scris şi în alte părţi despre obsesia mea pentru o anumită carte, o carte pe care o simt atât de a mea încât mă sperie uneori acest gând. Aici găsesc puterea literaturii, în a crea astfel de obsesii, în a te învăţa atât de multe lucruri despre tine. Uneori aş vrea să mai retrăiesc clipa primei lecturi, a primei descoperiri. Momentul acela în care am luat în mână Exuviile Simonei Popescu e unul pe care nu-l voi uita uşor. Îmi doream să fiu singura care citeşte acea carte şi singura care o simte aproape de inima ei. Îmi doream să o ascund undeva astfel încât niciun ochi să nu-şi mai găsească hrană în paginile ei. Devenisem egoistă, geloasă pe orice cititor. Trebuia să fiu singura care simte visceral dorinţa ascunsă de a o poseda, de a o avea doar pentru ea. Pentru astfel de experienţe caut mereu lectura. Caut cu aviditate orice copertă, orice titlu care m-ar putea face să retrăiesc asemenea emoţii. Mi s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii ulterior, citind Şotronul lui Cortazar sau o bucăţica de Kundera.
Citiţi. Citiţi tot ce vă cade în mână, de la beletristică la literatură de specialitate. Cred că în a citi, a evada din contingent în spaţiul ocrotitor al ficţiunii se află o rezolvare a crizei spirituale în care ne aflăm. Lectura are acest privilegiu al formării, al compensaţiei pe care puţine experienţe ni-l pot oferi.
Uneori am impresia că nu citesc destul şi caut mereu să mă motivez, să-mi găsesc timp pentru mine. Pentru că timpul MEU a însemnat mereu cartea. Nu ştiu cum aş putea insufla această pasiune. Nu pot să spun decât că trebuie simţită, trebuie lăsată să-şi găsească loc în tine şi mai apoi irigată mereu.
Am impresia că am un discurs prea metaforic dar sunt o sentimentală când vorbesc despre cărţi. Un îndemn: începeţi cartea cu savurarea copertei, lăsaţi-o să va invadeze...pe urmă abandonarea va veni de la sine.

marți, 9 martie 2010

With blogging comes great responsability!

Trebuie să fiu constantă. Îmi repet asta mereu şi cu greu reuşesc să-mi ţin treze ideile. Când m-am urnit o data, trebuie s-o fac în continuare. Şi-nc-o data, şi inc-o data. E ca şi teama aceea de hârtia albă pe care o încerci tot timpul la începerea oricărei scrieri. Fie ea jurnal, eseu, cerere, proces verbal, scrisoare şi-alte minuni de genul. Doar că la mine nu mai e de-o vreme albă şi teama persistă. Nu se poate defini totuşi, nu în ceea ce mă priveşte, cel puţin.
S-o luăm pe păşi. De ce scriu? Sau, extrapolând, de ce scriem? Fiecare dintre noi. Că suntem milioane de oameni cu pretenţii de mari (sau mici, după caz) scriitori (amatori, bineînţeles), atraşi de mirajul acesta de a fi citiţi. Că la asta se rezumă până la urmă. Scriem pentru a fi citiţi. Cei care spun că au nevoie de un jurnal să-şi aducă aminte că avem Microsoft Word pentru asta sau, şi mai bine, pix şi caiet. Scriem pentru a fi citiţi şi asta nu poate fi discutat şi cine susţine altceva poartă cu mândrie eticheta de ipocrit. Şi-aici intră în discuţie, ei da, aţi ghicit, preacinstitul orgoliu. Scriem din orgoliu, din mândrie. Să ne demonstrăm noua şi celorlalţi cât suntem de spirituali şi talentaţi şi înzestraţi.
Pe mine nu mă deranjează să-mi recunosc `vina`. Doar că e aşa de dulce.. Prea dulce ca să mi-o refuz. Ei da, sunt o infatuată şi vreau să demonstrez multe lucruri. Doar că pe lângă mândrie şi exhibiţionism sper să deschid o cărăruie pentru cine are ochi să vadă :)
Şi de-aici teamă mea în faţa hârtiei albe, în faţa a ceea ce urmează a fi scris şi descris.
Căutând răspunsuri am găsit mai multe întrebări sinceră să fiu. Îmi venea să râd de `responsabilitatea` pe care şi-o aroga unii. Si am pornit tot monologul pe un ton sarcastic ironic si aşa am de gând sa-l continui. Si sunt atenta la la construcţie chiar in momentul in care scriu `momentul`.Si gata , momentul a trecut.
Mulţumesc, eu nu vreau responsabilitate, nu vreau sa fiu formator de opinii. Vreau sa am blog! Sa fiu sincera in el, sa nu fiu constransa de o serie de factori aşa-zişi educativi. Poate uneori nu vreau sa scriu ceva pertinent, vreau sa scriu doar aşa...sa-mi demonstrez ca pot. . Uite..pot!
Nu de alta ...dar uneori educaţia mă oboseşte. Educaţia lor, a celorlalţi.

duminică, 7 martie 2010

Manifest!




Gândindu-mă retrospectiv mi-am dat seama că de ceva vreme mi-l doream. Nu aveam motivul, acel element declanşator care să mă facă să scriu pagină după pagină, să-mi torn gânduri şi experienţe mereu noi. Se pare totuşi că aşteptarea lui a fost benefică pentru că mă pot scutura de inhibiţii pentru a scrie... fără imaginaţie.
Pot sa-mi asternt ganduri punctual, cu liniuta, le pot formula si in fraze coerente. Pot fi schematica sau, dimpotriva, cursiva. Nu trebuie imaginatie, trebuie coerenta (minciuna!..cred ca, de fapt, nici coerenta nu pot fi). Si-atunci, ce fac? Expir, inspir si-mi trasez coordonatele. Pot scrie incoerent, fara imaginatie despre literatura, film, muzica, politica, mine (stiu, neinteresant, dar acest demers poate avea puteri taumaturgice).
Ma situez de-a curmezisul lumii in care traiesc. Asta ca un avertisment. M-am saturat de mitocanie, incultura, nesimtire, nepasare si toate aceste ne-uri si in-uri care stau la baza unei societati putrede. Stiam aceste trasaturi de-o vreme dar imi trebuia ceva puternic, ceva care sa ma trezeasca din letargie.
Leacul l-am primit aseara, la teatru fiind. Ca tot omul, mi-am cumparat si eu bilete la teatru pentru avanpremiera spectacolului Visul unei nopti de vara de la Teatrul National Cluj Napoca. Aveam bilete putin in spate dar nu mi-am facut probleme pentru ca sunt destul de inalta iar scaunele la teatru sunt asezate in asa fel incat sa nu se alinieze spate in spate pentru a permite tuturor o vizibilitate cat de cat acceptabila. Ghinion! Pot sa mai repet cuvantul de trei ori si tot n-ar avea puterea pe care a avut-o aseara in mintea mea. In fata mea, o domnisoara care la iesirea din casa a simtit nevoia sa-si tapeze parul. Ok, nimic in neregula. Doar ca exagerarea nu este mama reusitei. Din pacate pentru ea...si pentru mine. Avea parul cat Empire State Building si oricat m-am rugat sa se lase el se incapatana sa stea teapan. M-am resemnat intr-un sfarsit si m-am mutat putin spre stanga astfel incat sa ghicesc ceva din ce se intampla pe scena. Nu m-am gandit ca fatuca nu sta comod si simte nevoia sa se foiasca, sa se incline pe scaunul din fata, in stanga, in dreapta, zici ca era posedata. Deja fierbeam. Imi venea s-o pocnesc peste freza minunata. Pe la mijlocul spectacolului si-a gasit, draga de ea, pozitia convenabila. Eram deja obosita si plictisita. Obosita din cauza fitnessului continuu pe care am fost nevoita sa-l fac si plictisita dintr-o cauza si mai nobila. Piesa de teatru dupa cum stiti e o comedie. E intr-adevar comica incercarea de punere in scena a spectacolului pe care-l pregatesc mesterii pentru nunta lui Tezeu si a Hippolytei. Doar ca viziunea regizorala a fost de un comic ieftin, cu numeroase aluzii sexuale care nu-si aveau rostul si umor de proasta calitate. Bineinteles ca publicul a fost in delir. Rageau fara rost si bateau din palme in mijlocul spectacolului dupa fiecare replica sau scena mai `comica`. Ma simteam ingrozitor. Imi venea sa ma ridic si sa plec. Cireasa de pe tort a fost pusa de doi indivizi. Asta inseamna ca am avut un tort cu doua cirese. O tipesa a inceput sa vorbeasca la telefon `in soapta` in mijlocul spectacolului. Vorbea si explica de zor, cum ca ea e la teatru si nu poate vorbi acuma. Altul de langa mine s-a ridicat in timpul piesei si a iesit afara, deranjand jumatate de rand. S-a intors victorios (deranjand jumatate de rand) peste 10 minute cu o punga de chipsuri in mana. Si, da, ati ghicit, le-a mancat si-a fosnait pe toata durata piesei de teatru. Mai mult decat atat, la sfarsit a lasat punga aruncata langa scaun. Experienta mea culturala de ieri a fost sortita esecului, deci.
VREAU sa traiesc intr-o altfel de lume. O lume (tara) in care Basescu si ai lui sa fie acolo unde le e locul, in niciun caz in pozitii de unde pot fi priviti ca modele demne de urmat. VREAU ca tinerii sa gaseasca modele in alte parti, sa citeasca, sa se culturalizeze. Stiu ca sunt utopii astea dar mi le doresc. Vreau o lume mai buna, mai frumoasa.. Cred ca unii putem contribui cumva la reaizare ei.
Macar cu un fir de praf de caramida.
Ghid de supravietuire a sufletului, asta fac. Pentru cine simte ca se sufoca, o gura de aer.
 

Sample text

Cand ma gandesc la mine, zambesc :)

Sample Text

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Sample Text