The point of no retun: Brick

Trebuie să recunosc că săptămâna trecută am fost o leneşă. Timpul, atât de preţios şi dedicat aproape în exclusivitate filmelor, mi-a fost furat de o carte. Sunt conştientă că mă las uşor dusă de câte-o obsesie, distrată până la pierde în principal de cărţi, e micul meu păcat. Romanul e unul oarecum autobiografic şi e scris de Simone de Beauvoir, partenera de viaţă a lui Sartre. Se numeşte She came to stay (citesc traducerea în engleză) şi probabil îi voi face şi un scurt review pe blog săptămâna asta. Exact ceea ce ziceam! Mă las furată. I'm easy like Sundaz morning... Pentru că, de fapt, voiam să zic de filme. Am văzut doar trei şi am stat să mă gândesc puţin despre care să scriu pentru că mi-au plăcut toate.

M-am oprit la Brick, film din 2005, cu Joseph Gordon-Levitt în rolul principal. Regizorul mi-e total necunoscut, se numeşte Rian Johnson şi IMDb-ul îmi spune că a mai făcut un film, Brothers Bloom cu Rachel Weisz, de care eu am auzit dar, pe care, nu l-am văzut...încă. Nu am auzit foarte multe de Brick dar, dintr-un motiv sau altul, l-am avut prin watchlist şi am decis să-i dau drumul. Sincer? Nu înţeleg sub ce piatră am fost ascunsă până acuma. De ce nu am auzit mai multe de el? De-asta l-am şi făcut obiectul articolului meu, poate mai au vreo 2-3 oameni revelaţia pe care am avut-o eu.

În primul rând mi s-a părut un film extrem de nostalgic, la nivel de conţinut şi semantică, după Hollywood-ul anilor 40-50 şi, extensiv, 60-70. E un feel de Film-Noir meets Western meets Teenage movie prin imagistica pe care o foloseşte şi prin accentele muzicale din fundal. Cadrele filmate de jos în sus, cu accent pus pe detaliu, camera care stăruieşte şi nu se grăbeşte deloc, mi-au readus în faţă Westernurile lui John Ford şi, mai apoi, Clint Eastwood, în care eroul principal pare mereu pregătit să înfrunte o lume-ntreagă. Am zis Film-Noir pentru că povestea e una în care misterul e personaj principal de la început până la sfârşit (şi dincolo de el).

Personajul principal, Brendon (Joseph Gordon-Levitt), e tipul adolescentuli răzvrătit, şi, pare un fel de copil ilegitim al cuplului improbabil Clint Eastwood-Steve McQueen. El reprezintă imaginea pură a singuratului şi misteriosului tip care, împotriva tuturor probabilităţilor, încearcă să-şi salveze fosta iubită din mâinile unor traficanţi de droguri care par a-i fi mereu pe urme. Personajul mi-a stârnit incredibil de multe deja-vu-uri, mai ales că pare un pre-Driver urmărit în anii de formare şi înzestrat cu un nume.

Brick începe foarte frumos, cu Brandon stând ţintuit locului, într-un peisaj dezolant de margine de oraş, cu ochii lipiţi de cadavrul unei fete. E singura data când îl percepem vulnerabil. Şi povestea asta mică e spusă atât de frumos şi lin, parc-ar fi un gând. Totul e format din imagini scurte dar însemnate- o mână care schimbă, aproape imperceptibil, cursul unei ape, nişte şuviţe blonde care înoată, pe jumătate cuprinse de tremurul aceleiaşi ape, care-şi continuă curgerea lină. Şi muzica, muzica acompaniază cursul apei dându-i o calitate aproape eterală.

Cadrul se schimbă imediat şi călătorim în timp, două zile mai devreme, pe coridoarele aproape părăsite ale unui liceu, unde bileţelele par cele mai la îndemână căi de comunicare. Brendon devine imediat conştient de strigătul de ajutor al fostei sale iubite, Emily (Emilie de Ravin). Urmează o incursiune a sa într-o lume interzisă şi ascunsă, cea a drogurilor şi a oamenilor cu jumătăţi de identitate; a locurilor sordide şi a cercurilor închise. Ne iau două minute (poate nici atât) să ne dăm seama că trupul de la început e al lui Emily iar încercare lui de a o salva e un demers inutil sau, fără rezultat. Doar că odată ce ai intrat în cercul vicios e destul de greu să ieşi.

Brendon se vede pus faţă în faţă cu o situaţie pe care trebuie să o rezolve cât mai repede şi cu ajutorul a doar patru cuvinte: BRICK, TUG, PIN şi FRISCO. Pentru mine, sincer, a fost foarte interesant modul în care a fost spusă povestea. Uneori a părut alambicată şi greu de înţeles pentru că eşti împroşcat cu foarte multă informaţie ambalată în termenii argotici ai traficanţilor de droguri. Dar a fost extrem de entertaining. Cadrele scurte s-au suprapus frumos peste rar-întâlnitele cadre destul de lungi, filmate cu cameră mobilă, care, curios, se mişca conştient mult mai repede decât persoajele şi cu o viteză mereu inconstantă. Cred că tocmai asta creează starea de permanentă angoasă, pentru că te pune în ipostaza incomodă de voyeur care se poate apropia şi îndepărta de situaţie cu o uşurinţă alarmantă.

La Rian Johnson, violenţa e parte din artă şi chiar o intensifică în multe situaţii. Picături de sânge prelingându-se uşor pe o mână, un glonţ străpungând un craniu, toate sunt filmate cu fineţea şi eleganţa omului sensibil la detaliu. Pe mine părţile alea foarte focusate pe forma m-au ţinut lipită de ecran.

Totul pare să se complice şi mai mult pentru personajul principal în momentul în care în film îşi face intrarea la femme fatale, Laura (Nora Zehetner), care încearcă să-i fure minţile abuzând de un amestec conştient şi studiat de siguranţă de sine şi vulnerabilitate. Ea e cea care-i întinde o mână de ajutor în momentele în care lumea în care a intrat pare că-l sufocă. Cu ajutorul ei reuşeşte să-şi limpezească multe situaţii şi, indirect, să afle autorul crimei.

Mi s-a părut, totuşi, că spre sfârşit devine puţin previzibil dar, aş îndrăzni să spun că, datorită formei, îşi ascunde destul de bine locurile comune .

Ceea ce m-a mai derajat, pe alocuri, au fost momentele în care Brendon pare extrem de bolnav/ rănit şi se tăvăleşte pe jos şi tuşeşte la nesfârşit. Cred că am înţeles ideea generală şi motivele dar parcă s-a insistat până la punctul în care toată situaţia intra uşor în sfera penibilului.

Cred că filmul ăsta e un tribut foarte fain pe care Rian Johnson (regizor şi scenarist) îl aduce anilor de aur ai industriei de film. Pe mine m-a cucerit din prima, în special prin formă. Aproape fiecare cadru îmi părea o lume în sine, care aştepta să fie explorată şi interpretată. Uneori filmele astea artsy (şi nu, nu o spun ironic) cad în capcana unei conştienţe de sine a formei care supără. Nu şi ăsta. E foarte bine balansat şi m-a impresionat destul de tare şi mă îndeamnă să-l urmăresc cu mai multă atenţie pe nenea ăsta.

Dacă vreti să vă lămuriţi ce-i cu BRICK puneţi mâna de-l luaţi şi vă uitaţi la el. Misterul e acolo şi, cred, că e un bun început pentru cine are o reticenţă pentru filmele alb-negru ale anilor 40-50. Chiar dacă în sens invers, e şi ăsta un început!

Şi, să nu uităm, trailer-ul:

My List: Worst Actresses (în umila mea părere)

Am citit un articol pe un alt blog şi am decis să preiau şi eu ideea ca pe un soi de tag pentru că, sinceră să fiu, mi s-a părut interesant de scris şi de clasificat.

Ideea articolului e să încropesc un kill list de 10 actriţe şi 10 actori pe care i-aş (le-aş) şterge de pe faţa pămîntului în cel mai crud mod posibil. Probabil le-aş face să dispară...mai crud de-atât nu cred că m-aş descurca.

Încep cu fetele că aşa-i frumos. Băieţii în altă postare. Acuma, eu am stat şi m-am gândit aşa...şi sunt convinsă că sunt actriţe mult mai proaste decât astea pe care le-am ales eu. Doar că astea 10 sunt undeva prin A-List la Hollywood şi nu pot înţelege ce le face aşa populare nici să mă baţi. Pe lângă că nu pot juca şi nu ar putea-o face nici dacă viaţa lor ar depinde de asta, mai au şi succes şi sunt adorate de publicul mergător la mall. Bineînţeles că lista e una subiectivă şi nu mă aştept ca toată lumea să-mi împărtăşească părerile.

Să purcedem, aşadar.

10. Zooey Deschanel
Ca s-o spun pe aia dreaptă, mie-mi place fata asta. Mi se pare adorabilă şi e una dintre cele mai frumoase de pe la Hollywood. Dar mi se pare total necredibilă în orice rol ar face. Pare mereu că nu e în largul ei şi mă face şi pe mine, ca spectator, să nu fiu în largul meu.
Her Best: 500 Days of Summer- pentru că a fost un film simpatic şi i s-a şi potrivit rolul, nu a trebuit să se chinuie prea tare.
Her Worst: The Happening-nici până în zi de azi nu ştiu ce-a fost cu filmul ăla. Personajul ei (şi ea ca atriţă jucându-l), total nesuferit.

9. Kim Novak
Asta e singura pe care am pescuit-o din generaţia veche, de la Hollywood. Mi se pare genul de actriţă care nu transmite nimic, nu pot empatiza nicicum cu niciun personaj pe care-l joacă.
Her Best: Vertigo; filmul lui Hitchcock o salvează pentru că e bun el, bz default. ea e...meh!
Her worst: Strangers when we meet; aici joacă rolul unei soţii infidele, alături de Kirk Douglas. Vrea să pară super misterioasă, problema e că nu-i prea reuşeşte şi cade în penibil.

8. Kate Hudson
Chiar ea, fiica lui Goldie Hawn care, fie vorba între noi, merita şi ea un loc fruntaş în listă. Oh well... Probabil are impresia că joacă bine dar e evident după rolurile pe care le primeşte că e precum o mătură.
Her Best: Almost famous- parcă acolo mai mişcă cât de cât.
Her Worst: Pot alege? Fool's Gold? How to Lose a Guy in 10 Days? You, Me and Dupree? ...alegeţi voi, mie mi-e indiferent.

7. Kristen Stewart
Nu pot să-mi dau seama cum fata asta ia roluri pe la Hollywood. Mi se pare total inexpresivă. Am văzut c-a jucat-o şi pe Joan Jett. Sincer, mi-e frică să mă uit la filmul ăla.
Her Best: O să zic Into the Wild doar pentru că trebuie să aleg ceva.
Her Worst: Sincer, nu am văzut Twilight. Dar am văzut ceva trailere şi mi-a fost de-ajuns. Serios?

6. Scarlett Johansson
N-am înţeles niciodată de ce toţi bărbaţii salivează după ea. Vorba unei prietene, îmi dă senzaţia de tipă care se spală cu şerveţele umede. Nu poate ieşi din sfera persoanei ei nici s-o baţi.
Her Best: Lost in Translation, evident. Nu ştiu cum a reuşit Sofia Coppola să scoată ceva de la ea. Cred că totul i se datorează lui Bill Murray.
Her Worst: The other Boleyn Girl-Mi s-a părut îngrozitor de fadă şi de nelalocul ei. Poate şi pentru că a fost pusă faţă în faţă cu Natalie Portman. Oricum, filmul a fost fail prin el însuşi, nu mai avea nevoie de ajutor.

5. Katie Holmes
Mor cum nu poate ieşi din zona aia a zâmbetului tâmp din colţul gurii. Nu şi nu şi nu! Norocul ei c-a luat-o Tom Cruise de nevastă, că de nu, nimeni n-o ştia.
Her Best: Chiar nu are... o să zic Thank you for Smoking deşi e la fel de slabă şi acolo.
Her Worst: The Romantics- Am murit la filmul ăsta. De două ori. Cum făcea ea pe pseudo-intelectuala acolo...şi cum nu-i ieşea... A joy to watch!

4. Jessica Alba
Noroc că arată bine! În direcţia aia nu am ce comenta, e frumoasă! Dar atâta de goală când vine vorba de a interpreta un rol. Puţine actriţe sunt atât de slabe...Bănuiesc că totuşi are publicul ei.
Her Best: Sin City- Pentru că singura ei preocupare îm cazul ăsta a fost să arate bine. Şi la asta chiar se pricepe.
Her Worst: Awake- nu cred că o să pot să eprim vreodată în cuvinte cât de prost e filmul ăsta. Iar Jessica Alba trebuie să pretindă că joacă teatru. E în van să precizez ceea ce e deja evident, iese un mare fiasco.

3. Jessica Biel
Cam cât de nesuferită poate să fie o persoană? Faţa ei pur şi simplu nu cunoaşte conceptul de mobilitate. Zici că poartă mereu o mască rânjită. Şi nu vreau să iu rea dar, din cauza asta, e total inexpresivă.
Her Best: O să sune destul de dur dar...7th Heaven. Măcar la ăla suportam să mă uit.
Her Worst: Habar nu am. Mi se pare o actriţă care nici măcar cel mai prost film nu-l are. Că toate-s cam la acelaşi nivel. O să zic Valentine's Day.

2. Jennifer Lopez
A ţinut ea neaparat să se bage şi prin filme. O înţeleg, se iubeşte prea mult să stea deoparte. Doar că un om ar trebui totuşi să-şi cunoască limitele. n-am nimic cu ea ca şi cântăreaţă, nu e genul meu dar pare că se descurcă destul de bine. Dar actriţă? Eu zic să rămână la featuringuri cu PitBull. (nu mă întrebaţi de unde ştiu asta)
Her Best: Selena- I s-a potrivit rolul, filmul a fost cât de cât ok.
Her Worst: Toate comediile romantice în care a jucat+ Anaconda. Nici nu mai continui că m-apucă râsul.

Şi...el numero uno. Pam pam pam:
1. Keira Knightley
Sunt perfect conştientă că nu e cea mai slabă dintre toate dar mie mi-e atât de antipatică încât îmi vine mereu s-o pleznesc. Nu joacă decât roluri de demoazelă (excuse mz French) aflată în suferinţă şi tot timpul crizată. Mi se pare că are EXACT aceleaşi gesturi, intonaţii si expresii ale feţei indiferent ce rol ar juca. Îmi vine tot timpul s-o lovesc cu un papuc, nici nu mă mai pot uita la filme în care joacă.
Her Best: Nu mă pot gândi la aşa o calamitate. O să aleg Pirates of the Caribbean că nu e atât de focusat pe personajul ei.
Her Worst: A Dangerous Method- Nu o să neg că m-a durut tot în mine când am văzut că joacă în filmul ăsta. Abia am rezistat să stau la el cap- coadă. Mă întreb, oare buzele alea i-s paralizate în poziţia aia? Şi acuma s-au gândit ăştia s-o mai facă şi Anna Karenina. Înţeleaptă alegere! Abia aştept!

Mă opresc aici că deja am bodogănit prea mult (da, da, e un cuvânt :D). O să vină şi un clasament al actorilor în săptămânile ce urmează. Eu m-am distrat făcându-l şi, sper doar, că actriţele de mai sus să-şi dea seama că fac efectiv rău omenirii şi să se oprească.

Despre imperfecţiunile lui Hitchcock: Marnie.

Am crescut cu o imagine care, fără să-mi dau seama, mi-a bântuit mare parte di copilărie. Nu în mod definitiv şi iremediabil, a fost mai degrabă o amintire pe care o vizitam din când în când şi a cărei putere reuşea să mă surpindă de fiecare dată. Eram conştientă că e dintr-un film; habar n-aveam care sau de cine e făcut. Ştiam că l-am văzut cândva, mică fiind şi mă incita oarecum faptul că nu-i puteam da de cap. Scena era una destul de ciudată...o femeie începe să o ia razna la simpla vedere a unor gladiole roşii într-o vază. Atât. Asta era amintirea, mereu la pândă şi mereu întrebătoare.

Misterul mi-a fost dezlegat joi când, dintr-o dată, mi s-a făcut chef de un Hitchcock. Şi titlul unuia din multele lui filme pe care le am, Marnie (1964), m-a convins. Mi se părea că are potenţial. Şi, pe lângă asta, primeam bonus un Sean Connery la frumoasa vârstă de 34 de ani. Ce-ţi poţi dori mai mult?

Asadar prin anul 1964, după succesul avut cu North by Northwest, Psycho si The Birds, Hitchcock se hotărăşte să facă Marnie, a sex mystery, după cum însuşi îl descrie. Acuma, nu ştiu cât sex şi cât mister are filmul ăsta dupa standardele din ziua de azi, dar în '64 sigur a fost o opţiune destul de îndrăzneaţă.

Pe scurt, filmul este o adaptare a unui roman scris de Winston Graham (nu, nu l-am citit) şi e povestea, spusă dintr-un unghi uşor (poate puţin mai mult decât uşor, poate chiar greu) psihanalitic, unei tinere cu serioase probleme de adaptabilitate la societate. Ca să dezvolt puţin: e cleptomană, mitomană şi frigidă. Da, da, toate astea la pachet.

Prima parte a filmului mi-a plăcut mai mult decât a doua. Poate pentru că e realistă şi nu tratează spectatorul ca pe o maimuţă fără creier. Dar să nu anticipăm...

Filmul are două ore şi ceva şi e mult prea lung pentru ce livrează propriu-zis. Spuneam că mi-a plăcut prima parte mai mult pentru că-mi prezintă un personaj credibil care are reale şanse să-ţi capteze atenţia până la sfârşit, Marnie (jucată de Tippi Hendren, tipa din The Birds). Să fim serioşi, şi pe mine, ca reprezentată a sexului frumos (!), mă fascinează o antieroină pre-Bonnie. Mi-ar fi plăcut atât de mult să rămână o poveste despre o hoaţă şireată care e extrem de îndemânatică în a-şi prosti victimele şi a jongla cu diferite identităţi. Marnie Edgard sau, la alegere, Margaret Edgar, Peggy Nichols si Mary Taylor se angajează la firme mari, munceşte din greu pentru a cştiga încrederea angajatorului după care, pricepută cum e, deschide safe-uri şi fuge cu sume exoritante de bani. E un soi de 'ce-ar fi devenit Marion Crane dacă n-ar fi murit în primele 20 de minute din Psycho'. Aşa, Marnie îşi găseşte finalul carierei de hoaţă în momentul în care şef îi devine Mark Rutland (Connery, of course). Acesta miroase (de fapt, o recunoaste de la unul din clienţii lui) că ceva e putred la mijloc. Şi ce face? O şantajează şi-o ia de nevastă. Pe lângă că-i o hoaţă, Marnie mai are o problemă (din multele) gravă, devine foarte agitată şi sfârşeşte print-o criză în toată regulă de fiecare dată când plouă sau vede culoarea roşie. Bine, poate nu chiar de fiecare dată, ci doar atunci când e în prezenţa unor lucruri şi situaţii care riscă să o pună faţă în faţă cu propria-i persoană. Bun, şi Mark o ia de nevastă cu siguranţa megalomanului că-i dă el de capăt. (Nu-s chiar sigură cum ajunge să se îndrăgostească de ea, totuşi). Cam din momentul ăsta, filmul o ia puţin razna, după părerea mea. Una dintre cele mai bune scene ale filmului ia cu ea tot ce-ar fi putut el deveni. Picture this: Marnie încearcă să ia bani din safe-ul lui Mark. Ecranul e împărţit: într-o parte ea cotrobăind panicată, în cealaltă, femeia de serviciu care-şi vede liniştită de treabă. Marnie ia banii şi, din dorinţa de a face cât mai puţin zgomot, îşi îndeasă pantofii în buzunarul hainei. Camera se focalizează şi îşi mută punctul de maxim interes pe unul dintre pantofii ei care e pe punctul de a se rostogoli din unul din buzunare. Nu ştiu cum reuşeşte Hitchcock să fie Htichcock atât de bine în scena asta şi să creeze suspansul ăla scrăşnitor din dinţi. Cert e că cea mai bună scena din film. Pantoful pică şi tu îngheţi... Noroc că femeia de serviciu e surdă. Şi de-aici totul merge în jos.

Din punctul ăsta înainte totul se pierde într-o serie de încâlcituri psihanalitico-melodramatice cum, de puţine ori, vezi la Hitchcock. Dupa căsătorie, Marnie se dovedeşte a fi frigidă şi nu suportă să fie atinsă de vreun bărbat. La un moment dat totul devine destul de clar pentru public: Marnie a suferit sigur un fel de traumă în copilărie care şi-a pus amprenta decisiv asupra dezvoltării ei ca individ social.

O scenă destul de controversată la vremea respectivă a fost cea a unui presupus viol care n-a prea fost viol; oricum cred ca nici Hitchcock nu a ştiut ce-a prea fost acolo. Scena asta a fost urmată de o scenă de presupusă încercare de sinucidere care n-a prea fost încercare de sinucidere ci câteva minute în plus de încâlceală.

Ultima scenă a filmului, în care Marnie îşi confruntă mama şi,în acelaşi timp, fantomele din trecut, se vrea a fi destul de dramatică şi semnificativă, dar care cade într-un soi de melodramatism ieftin. Marnie îşi retrăieşte, la intensităţi paroxistice, scena care a transformat-o în caz patologic şi ni se explică în termeni psihanaltici (bineînţeles) de ce Marnie e frigidă şi are o problemă cu culoarea roşie şi cu furtunile. Ce nu am înţeles e ce o face să devină cleptomană şi mitomană. Chiar nu pot dezlega misterul ăsta. Tot în scena amintită mai sus, vocea lui Marnie împrumută tente comico-îngrijorătoare de copil chinuit.

Filmul se incheie într-o notă veselă oarecum; Marnie pare vindecată în momentul în care-şi înfruntă temerile şi-şi defulează amintirile şi e dispusă să-şi facă soţul, care a salvat-o de ea însăşi, fericit.

Marnie a fost un dezastru la box-office la vremea respectivă. Şi asta se întâmpla destul de rar pentru Hitchcock. Nu e un film rău dar, în cazul şsta mi se pare că s-a îndesat prea mult din toate şi rezultatul a fost unul cel puţin mediocru. Curios, e ultimul film în care colaborează cu compozitorul Bernard Hermann. Chiar şi muzica (care de obicei e excelentă la Hitchcock) mi s-a părut, în cazul ăsta, melodramatizată şi stângaci folosită. M-au deranjat şi scenele de exterior filmate în studio, au părut nepermis de nefinisate pentru anul în care a fost făcut filmul.

All in all, nu pot să zic că a fost cel mai prost film al lui pe care eu l-am văzut, dar în niciun caz unul dintre filmele lui bune. Mi se pare un lucru bun pentru că îmi arată mie, ca om de rând, că şi Hitchcock a fost om şi poate fi criticat. De obicei simt o anumită reţinere în a critica coloşi.

Cel mai mult la filmul şsta îmi place trailerul. Cred ca nici chiar Hitchcock n-a fost convins de Hitchcock în filmul ăsta. Autoironia, umorul negru şi sarcasmul sunt acolo, măcar în trailer, si asta-l salvează:



Şi la sfârşit rămân întrebările mai mult decât evidente: Is Marnie a sex story...?...a mistery? a detective story?... a romance?... the story of a thief...? a love story?

Până la urmă, e şi ăsta un fel de a-ţi accepta înfrângerea.

Dintre Bruckner şi Polanski, îl aleg pe Polanski. Bitter Moon

Mie îmi place Roman Polanski. Nu pot să spun că e unul din regizorii mei preferaţi (în opinia mea Pianistul a fost un film slab), dar îl apreciez şi-i apreciez şi locul pe care-l ocupă în industria filmului. Pe de altă parte, Pascal Bruckner nu-mi place. Poate e stupid din partea mea să zic asta, după ce i-am citit doar o carte, dar mi-a fost de-ajuns să mă facă să vreau să mă opresc acolo. Am citit Luni de fiere acum vreo trei ani şi mi-a creat o stare puternică de disconfort si mi s-a părut, atunci, destul de slab scrisă (tradusă?). Mi-a părut genul de roman care prinde la publicul contemporan doar pentru că poartă hainele unui senzaţionalism ieftin care atrage bolnăvicios. Şi şochează! Şi, sincer, nu am înţeles motivul pentru care se duce acolo: pasaje nenumărate de descrieri in detaliu ale unor practici sexuale ieşite din comun (nu găsesc alt atribut). Sunt conştientă că raporturile sado-masochiste, actele în care toate fluidele şi dejecţiile corpului uman sunt ridicate la rang de actori principali, există şi sunt practicate cu regularitate de unii oameni. Dar mi se pare că Pascal Bruckner atât de tare a vrut să şocheze încât s-a pierdut în astfel de scene care, de multe ori, erau lipsite de o adevărată justificaţie. Da, da, am înţeles, criza cuplului contemporan, exploatarea sexuală şi emoţională până la epuizare, dar cred că se putea face totul cu mai multă eleganţă. Nu sunt vreo puritană dar îmi place literatura care îmi spune ceva dincolo de potenţialul de scandal al cuvântului scris acolo. Poate că traducerea în română e proastă dar limbajul şi dialogurile mi s-au părut îngrozitor de stângace. Iar sfârşitul e destul de penibil din ce-mi mai aduc aminte.

Romanul încearcă să trateze cu francheţe evoluţia a două cupluri antagonice oarecum care se întâlnesc pe un vas de croazieră şi interacţionează prin rememorările pe care Franz (care este invalid) i le povesteşte lui Didier (bărbatul fidel şi cuminte şi căsătorit). Printr-o povestire în ramă aflăm povestea de dragoste dintre Franz şi Rebecca, legătură care se consumă şi se topeşte în urmărirea nebună de a lua totul unul de la celălalt. Din această nevoie bolnavă se nasc practicile de care vorbeam mai sus, din evoia celor doi de a se poseda total, până la epuizare; până nu mai rămâne nimic altceva de exploatat decât sentimentul puternic de la polul opus.

Romanul ăsta a fost publicat prin 1981. În 1992 Roman Polanski îl transformă într-un film. Şi filmul mi-a plîcut pentru că a fost mai subtil, mai elegant în a expune aşa-numita problemă a cuplului contemporan. Poate că are un mic avantaj pentru că filmul are, înca din titlul tradus literal din franceză, potenţial încapsulat acolo. E implicit senzaţional prin simplul fapt că e adaptat după un roman de Bruckner. Şi-atunci nu mai are nevoie de scenele alea in your face. Mă îndoiesc, sincer, că se puteau face fără ca filmul să fie pus pe raftul cu filme porno. Polanski schimbă numele personajelor şi le dă o altă coloratură. Ce mi-a plăcut foarte tare fost construcţia personajului principal masculin, Oscar (Franz în romanul lui Pascal Bruckner, jucat aici de Peter Coyote), intelectualul care-l fascinează pe timidul englez Nigel cu poveştile lui despre relaţia cu frumoasa şi misterioasa Mimi. Oscar cucereşte prin demonism şi vulgaritate în limbaj şi în gesturi. Dacă la început imaginea lui e aceea de bărbat fascinat de femeia iubită, fascinaţia asta se transformă încetul cu încetul în obsesie patologică şi, mai apoi, dezgust şi ură. Chiar am empatizat cu el până la un anumit punct. Există într-o relaţie punctul ăla de posesie totală, moment în care eşti conştient, paradoxal, că te îndrepţi spre sfârşit, şi mersul înainte e, de fapt, regres. Mai mult decât atât, în cazul lui Oscar şi a lui Mimi, slăbiciunea acesteia din urmă îl face pe Oscar să-si verse vina în modul cel mai brutal posibil, reducând persoana odată venerată la gradul cel mai de jos al nefiinţei. Legătura bolnăvicioasă dintre cei doi (eu o pun totuşi la caz patologic) capătă noi dimensiuni de adâncime în momentul în care Mimi îl ajută pe Oscar să rămână invalid. Răzbunarea nu face altceva decât să-i ducă la ultimul act de degradare şi de umilire, nu le-amai rămas nimic şi, secaţi, se căsătoresc.

Grant e perfect pentru rolul neexperimentatului si uşor influenţabilului Nigel. Kirstin Scott Thomas îmi pare puţin ştersă în rolul trandafirului englezesc de soţie înţelegătoare. Cred că în cele două ore jumate ale filmului putea fi exploatată mai bine pentru că ea are o apariţie care solicită instantaneu atenţie. Mimi e jucată de Emanuelle Seigner care debordează de sexualitate, sexualitate care se situeazăcumva la graniţa dintre inocenţă şi vulgaritate.

Mi-a plăcut modul în care filmul curge, totul pare natural şi cu toate astea pe alocuri are aerul unui film prost, de duzină. Dar cred că ăsta e şi scopil pentru că Polanski nu vrea să-şi modifice foarte mult sursa. Cu toate astea pe mine m-a prins bine de tot. am înţelesmult mai bine din film decât din roman ce-i cu criza asta a cuplului contemporan (clişeu de care, aparent, nu mă pot debarasa) şi de unde vine ea. Şi, alt lucru care mi-a plăcut mult aici spre deosebire de roman, a fost sarcasmul şi umorul negru şi amar dacă vreţi, de care unele scene debordează. Îmi vine în minte una în special în care Oscar e îmbrăcat în porc (da, da, aţi citit bine.) şi urmează să fie pedepsit de stăpâna sa (Mimi) şi totul pare forţat (aşa şi trebuie să fie)şi se sfârşeşte dezastruos cu revelaţia "Porcii nu ar trebui să vorbească". Polanski a schimbat şi sfârşitul. Nigel e, şi aici, fascinat de Mimi si se dezîndrăgosteşte treptat de Fiona, dar înfrângerea lui nu pare credibilă. Cred că e singurul lucru care-mi place mai mult în carte. Felul cum personajul ăla e pedepsit îmi place mai mult în roman. Atât. Sfârşitul e nereuşit în ambele cazuri. Ultima scenă mi se pare că strică absolut tot ce-a încercat să clădească până acolo. Mă îndoiesc că a fost intenţionat aşa. Da, poţi spune că e deschis la interpretări, dar cred că merge mai mult într-o anumită direcţie decât în cealaltă. Şi cealaltă era mai bună şi, cred, mai plauzibilă.

Nu mă înţelegeţi greşit, Bitter Moon nu e vreo capodoperă, dar e unul din cazurile rare în care eu aleg filmul în detrimentul cărţii. Poate-s o limitată dar Pascal Bruckner îmi pare un snob şi-un îngâmfat prin literatura lui şi mie nu-mi plac snobii.

Uite şi-un trailer:

Not so "Heavenly Creatures"

M-am şi ţinut de cuvânt. Sunt foarte mândră de mine. L-am scris în caieţel azi-noapte, l-am transcris acuma, de dimieaţă; nu-i rău. Şi am văzut filmul şsta pe la începutul săptămânii, cred că e primul de tura asta. De fapt nu cred, sunt sigură. E filmul de luni. Am făcut şi-o mică recapitulare: trailer, rezumat, check, check. Nu e filmul meu preferat săptămâna asta, am trişat puţin, sinceră să fiu. Dar am o explicaţie destul de bună. Am văzut Fanny and Alexander de Bergman şi am rămas puţin (mai mult) cutremurată şi destul de impresionată dar nu vreau să mă duc pe teritorii din alea în care sunt în pericol să mi se demonstreze (nu pentru prima dată) că sunt cam proastă. Şi-atunci am decis să merg pe mâna lui Peter Jackson.

Filmul lui, Heavenly Creatures (1994), e cât se poate de impresionant. E povestea cutremurătoare a unei prietenii între două adolescente, Pauline Parker si Juliet Hulme, relaţie a cărei efect subversiv le schimbă iremediabil vieţile. Primul lucru care m-a intrigat la film a fost faptul că e inspirat dintr-o poveste adevărată. Şi eram curioasă cum un regizor ca Jackson, care, să nu uităm, a creat lumea fantastică din LOTR, poate să se tempereze şi să rămână între graniţele a ceea ce numim real. doar că a trişat şi el atât de frumos... Nici nu pot să explic cât de frumos a trişat. Bine, bine, o să încerc.

Povestea are ca şi cadrul Noua Zeelandă (bănuiesc că e oobsesie de-a lui) şi cele două prietene sunt jucate de Melanie Lynskey (Pauline Parker) şi Kate Winslet în primul său rol (Juliet Hulme). Ultima e o tânţrţ burgheză care devine oarecum idolatrizată de simpla şi lipsita de strălucire fată de la ţară, Pauline. Cele două formează un tandem destul de ciudat, iar la scurt timp după ce se cunosc dezvoltă o legătură destul de puternică. Ceea ce le leagă iremediabil e înclinaţia spre visare şi evadare din realitate. Împreună ăşi dezvoltă o lume secretă, micul lor spaţiu de poveste în care idilicul se îmbină cu bizarul şi, uneori, grotescul. Cu cât se scufundă mai mult în irealitatea fabricată cu atât ruptura şi îstrăinarea de palpabil devine tot mai evidentă. Oamenii din jurul lor devin iremediabil inamici care le periclitează mica lume. Unele dintre cele mai reuşite momente ale filmului (şi nu mi-a fost uşor să aleg că sunt destule) sunt acelea în care Peter Jackson suprapune paradisul imaginat pe cotidian. Felul cum lumea aia ţi se ridică (la propriu) în faţa ochilor din nimic e o realizare incredibilă. E interesant cum aşa scene, în care copacii despica pământul şi se ridică uşor spre a-şi ocupa locul, nu pică ţn ridicol sau în exagerare. Totul e temperat şi cu foarte mult bun simţ. Oamenii care populează lumea lor sunt prinţese şi prinţi şi cavaleri. Doar că aceştia par nişte umbre a ceea ce ar trebui să fie; viziuni nedesluşite şi nedezvoltate ale imaginaţiei adolescentine.

Când fetele se văd puse în faţa unei iminente despărţiri, în mintea lor începe să se contureze şi, mai apoi, să se dezvolte un plan pentru a rămâne împreună şi a-şi înlătura obstacolele care le împiedică să fie fericite.

Mi-a plăcut foarte mult cum Peter Jackson a pus problema maturizării, a încercării de a ieşi necorupt din adolescenţă. Pentru că acolo e perioada critică, de pierdere iremediabilă, a ceea ce ai fost, a esenţei tale. Mi-a plăcut şi felul cum decid cele două fete să treacă peste hopul ăsta creându-şi u univers compensatoriu care funcţioneză în sens invers. Ironic, spaţiul devine sinonim cu universul pierut al copilăriei.

Heavenly Creatures este un film care nu trebuie ratat. E înfricoşător şi incredibil de înduioşător în acelaşi timp. Nu poţi distinge tu, ca spectator (aş vrea să găsesc un termen mai putin voyeurist dar nu găsesc, deocamdată) dacă personajele principale ţi-s drage sau dacă trebuie să le urăşti din răsputeri. Şi mie filmele astea care nu mă forţează să mă aşez într-o tabără, îmi plac cel mai mult.

Scenariul e o adaptare după jurnalele pe care le ţinea la acea vârstă Pauline Parker. Se pare că ar fi destul de bine transpuse pe celuloid, cu puţine coafări pe ici pe colo (între care şi o scenă care dă de înţeles că ar fi fost şi o legătură sexuală între cele două, legătură care, se pare, a fost negată de ele).

Cam ăsta e Heavenly Creatures in a mini nutshell. Kate Wislet e foarte bună (deşi pe alocuri mi s-a părut că a forţat), iar Melanie Lynskey, înfricoşătoare dar excelentă. Fuguţa de-l vedeţi. Eu l-aş nota cu 9 şi l-aş include printre favorite. Uite-un trailer:


Aşa...acuma mai am câteva menţiuni care, la fel, mi-au plăcut foarte mult dat nu pot scrie extensiv despre toate.
* Exotica (1994) de Atom Egoyan. Excelent film despre imposibilitatea de legătură reală între oameni.
* Fanny and Alexander (1982) de Bergman. Pur şi (nu aşa de) simplu.

Şi mai am şi o guilty pleasure. L-am pus la categoria asta că sunt conştientă că e un film pe alocuri stupid şi plin de clişee. Se numeşte One Day e din 2011, e regizat de Lone Scherfig cu Anne Hathaway şi Jim Sturgess, după un roman de David Nicholls. E o poveste de dragoste dintre doi tineri absolvenţi de facultate care se întinde pe parcursul a 20 de ani, perioadă în care ei incetează a mai fi aşa tineri...şi mai îmbătrânesc (din când în când). Sâmbătă noaptea, multă îngheţată, înţelegeti voi... Şi Anne Hathawaz e superbă. În opinia mea! Şi cam toate lucrurile importante din viaţa lor se întâmplă în aceeaşi zi, în ani diferiţi. Doar atunci ii vedem, în data de 15 iulie. Şi e foarte cheesey, pe bune! Şi nu, n-am citit cartea. Şi gata. Mă opresc.

New stuff, old habits.

Mă gândeam zilele astea să fac cumva să revitalizez blogul ăsta că deja mă apucă mustrările de conştiinţă. Am stabilit deja de-o vreme bună că sunt o leneşă câmd vine vorba de scris. Şi, după cum ziceam, mă gândeam la o mică schimbare, poate la o temă generală ca să-mi pot aduna gândurile mai uşor şi să-mi fie la îndemână să înşir rânduri şi gânduri (Iei, rimă!)incontrolabile.

Şi-aşa mi-am dat seama că cel mai uşor lucru ar fi să scriu despre filme, şi-aşa văd, în medie, cam cinci pe săptămână (câteodată şi mai multe dar nu vreau sa recunosc). Ştiu, e destul de mult, dacă stai să te gândeşti, dar pur şi simplu devin uşor obsesiv-compulsivă când vine vorba de filme. Şi cred că m-aş descurca OK cu vreo două posturi pe săptămână şi chiar mi-ar prinde bine să le scriu.

Pe lângă asta cu filmele o mai am şi pe cealaltă cu cărţile. De cele mai multe ori perefr să spun " Am citit cartea." decât "Am văzut filmul." la orice oră (mai puţin în cazul trilogiei LOTR, mi-a fost destul de antipatică varianta tiparită). Aşa, despre cărţi era vorba... Mi-am propus să citesc 100 anul ăsta deci, ocazional, aş vrea să scriu vreo 2-3 rânduri şi despre o carte citită în săptămâna respectivă. Nu de alta, dar trebuie să-mi justific cumva şi diploma pe care o am (măcar în faţa mea!)

Bun, am stabilit: filme, cărţi (ocazional)... Şi mai ce? Aş putea să scriu câteodată şi despre ce muzică mai descopăr, pentru că, de multe ori, involuntar, dau peste muzică care mă obsedează o vreme bună. Şi uite-aşa ajung sa o ascult până o şi mă consum. Filme, cărţi, muzică...sunt prea ambiţioasă? Era retorică aşa că nevermind.
Dar de data îmi promit solemn, solemn că o să încerc din răsputeri să scriu de două ori pe săptămână. O sa fie şi un exerciţiu de...cum să-i zic? Exorcizare? Şi măcar acuma ştiu despre ce scriu. Mi-am stabilit coordonatele. Şi asta-i bine. Emult mai uşor. Şi ştiu că mi-am propus lucrul şsta de multe ori înainte dar tot timpul am avut probleme mari în a-mi aduna gândurile şi în a-mi găsi un subiect pertinent. Mai ales că eu (da, sunt o ciudată!) trebuie să scriu prima dată cu pixul pe hârtie (e mult mai real şi mai...palpabil, e modul normal de a scrie, în opinia mea) şi abia apoi pot să copiez şi să transform totul în format electronic cu decupajele şi editările de rigoare.

Ca să nu mă mai lungesc aiurea o să-mi fac un post cu filmul preferat de săptămâna asta. Şi un mic guilty pleasure. Il voi urca maine. Probabil mâine noapte. (Pinky promise).

Aşa, în încheiere, ca să nu am impresia că l-am scris degeaba, fără pic de informaţie care să merite cu adevărat o să fac o mică recomandare în materie de muzică. Se numesc The Paper Kites şi i-am descoperit acum vreo trei săptămâni. Şi i-am ascultat atunci vreo două zile încontinuu şi i-am redescoperit zilele trecute. Şi nu mă mai pot opri. Îi ascult în timp ce scriu postul ăsta şi mi se pare backgroundul ideal. Sunt un soi de hippy happy-go-lucky band care cântă despre lucrurile care ne fac fericiţi şi despre natură şi aia înconjurătoare şi aia umană şi sunt pur şi simplu frumoşi. Şi nu ştiu...îţi dau o stare de îţi vine să sari singur prin cameră (bine, mie îmi vine să sar [şi sar!] singură prin cameră). Şi recunosc, am o obsesie majoră acuma. Dacă nu ştiţi de ei, merită super ascultaţi. Chitara şi vocea sunt pur şi simplu out of this world. Şi au doar un EP cu vreo şapte piese. Dar toate îs o pietricică de fericire. Promit! Uite o mostră! Să nu-i iubeşti?
Won't stop running till we reach the sun!



DISCLAIMER: Prin old habits-ul din titlu mă refer strict la scris şi nu la frecvenţa lui. Că de old habitul ăla vreau să scap!