The point of no retun: Brick

Trebuie să recunosc că săptămâna trecută am fost o leneşă. Timpul, atât de preţios şi dedicat aproape în exclusivitate filmelor, mi-a fost furat de o carte. Sunt conştientă că mă las uşor dusă de câte-o obsesie, distrată până la pierde în principal de cărţi, e micul meu păcat. Romanul e unul oarecum autobiografic şi e scris de Simone de Beauvoir, partenera de viaţă a lui Sartre. Se numeşte She came to stay (citesc traducerea în engleză) şi probabil îi voi face şi un scurt review pe blog săptămâna asta. Exact ceea ce ziceam! Mă las furată. I'm easy like Sundaz morning... Pentru că, de fapt, voiam să zic de filme. Am văzut doar trei şi am stat să mă gândesc puţin despre care să scriu pentru că mi-au plăcut toate.

M-am oprit la Brick, film din 2005, cu Joseph Gordon-Levitt în rolul principal. Regizorul mi-e total necunoscut, se numeşte Rian Johnson şi IMDb-ul îmi spune că a mai făcut un film, Brothers Bloom cu Rachel Weisz, de care eu am auzit dar, pe care, nu l-am văzut...încă. Nu am auzit foarte multe de Brick dar, dintr-un motiv sau altul, l-am avut prin watchlist şi am decis să-i dau drumul. Sincer? Nu înţeleg sub ce piatră am fost ascunsă până acuma. De ce nu am auzit mai multe de el? De-asta l-am şi făcut obiectul articolului meu, poate mai au vreo 2-3 oameni revelaţia pe care am avut-o eu.

În primul rând mi s-a părut un film extrem de nostalgic, la nivel de conţinut şi semantică, după Hollywood-ul anilor 40-50 şi, extensiv, 60-70. E un feel de Film-Noir meets Western meets Teenage movie prin imagistica pe care o foloseşte şi prin accentele muzicale din fundal. Cadrele filmate de jos în sus, cu accent pus pe detaliu, camera care stăruieşte şi nu se grăbeşte deloc, mi-au readus în faţă Westernurile lui John Ford şi, mai apoi, Clint Eastwood, în care eroul principal pare mereu pregătit să înfrunte o lume-ntreagă. Am zis Film-Noir pentru că povestea e una în care misterul e personaj principal de la început până la sfârşit (şi dincolo de el).

Personajul principal, Brendon (Joseph Gordon-Levitt), e tipul adolescentuli răzvrătit, şi, pare un fel de copil ilegitim al cuplului improbabil Clint Eastwood-Steve McQueen. El reprezintă imaginea pură a singuratului şi misteriosului tip care, împotriva tuturor probabilităţilor, încearcă să-şi salveze fosta iubită din mâinile unor traficanţi de droguri care par a-i fi mereu pe urme. Personajul mi-a stârnit incredibil de multe deja-vu-uri, mai ales că pare un pre-Driver urmărit în anii de formare şi înzestrat cu un nume.

Brick începe foarte frumos, cu Brandon stând ţintuit locului, într-un peisaj dezolant de margine de oraş, cu ochii lipiţi de cadavrul unei fete. E singura data când îl percepem vulnerabil. Şi povestea asta mică e spusă atât de frumos şi lin, parc-ar fi un gând. Totul e format din imagini scurte dar însemnate- o mână care schimbă, aproape imperceptibil, cursul unei ape, nişte şuviţe blonde care înoată, pe jumătate cuprinse de tremurul aceleiaşi ape, care-şi continuă curgerea lină. Şi muzica, muzica acompaniază cursul apei dându-i o calitate aproape eterală.

Cadrul se schimbă imediat şi călătorim în timp, două zile mai devreme, pe coridoarele aproape părăsite ale unui liceu, unde bileţelele par cele mai la îndemână căi de comunicare. Brendon devine imediat conştient de strigătul de ajutor al fostei sale iubite, Emily (Emilie de Ravin). Urmează o incursiune a sa într-o lume interzisă şi ascunsă, cea a drogurilor şi a oamenilor cu jumătăţi de identitate; a locurilor sordide şi a cercurilor închise. Ne iau două minute (poate nici atât) să ne dăm seama că trupul de la început e al lui Emily iar încercare lui de a o salva e un demers inutil sau, fără rezultat. Doar că odată ce ai intrat în cercul vicios e destul de greu să ieşi.

Brendon se vede pus faţă în faţă cu o situaţie pe care trebuie să o rezolve cât mai repede şi cu ajutorul a doar patru cuvinte: BRICK, TUG, PIN şi FRISCO. Pentru mine, sincer, a fost foarte interesant modul în care a fost spusă povestea. Uneori a părut alambicată şi greu de înţeles pentru că eşti împroşcat cu foarte multă informaţie ambalată în termenii argotici ai traficanţilor de droguri. Dar a fost extrem de entertaining. Cadrele scurte s-au suprapus frumos peste rar-întâlnitele cadre destul de lungi, filmate cu cameră mobilă, care, curios, se mişca conştient mult mai repede decât persoajele şi cu o viteză mereu inconstantă. Cred că tocmai asta creează starea de permanentă angoasă, pentru că te pune în ipostaza incomodă de voyeur care se poate apropia şi îndepărta de situaţie cu o uşurinţă alarmantă.

La Rian Johnson, violenţa e parte din artă şi chiar o intensifică în multe situaţii. Picături de sânge prelingându-se uşor pe o mână, un glonţ străpungând un craniu, toate sunt filmate cu fineţea şi eleganţa omului sensibil la detaliu. Pe mine părţile alea foarte focusate pe forma m-au ţinut lipită de ecran.

Totul pare să se complice şi mai mult pentru personajul principal în momentul în care în film îşi face intrarea la femme fatale, Laura (Nora Zehetner), care încearcă să-i fure minţile abuzând de un amestec conştient şi studiat de siguranţă de sine şi vulnerabilitate. Ea e cea care-i întinde o mână de ajutor în momentele în care lumea în care a intrat pare că-l sufocă. Cu ajutorul ei reuşeşte să-şi limpezească multe situaţii şi, indirect, să afle autorul crimei.

Mi s-a părut, totuşi, că spre sfârşit devine puţin previzibil dar, aş îndrăzni să spun că, datorită formei, îşi ascunde destul de bine locurile comune .

Ceea ce m-a mai derajat, pe alocuri, au fost momentele în care Brendon pare extrem de bolnav/ rănit şi se tăvăleşte pe jos şi tuşeşte la nesfârşit. Cred că am înţeles ideea generală şi motivele dar parcă s-a insistat până la punctul în care toată situaţia intra uşor în sfera penibilului.

Cred că filmul ăsta e un tribut foarte fain pe care Rian Johnson (regizor şi scenarist) îl aduce anilor de aur ai industriei de film. Pe mine m-a cucerit din prima, în special prin formă. Aproape fiecare cadru îmi părea o lume în sine, care aştepta să fie explorată şi interpretată. Uneori filmele astea artsy (şi nu, nu o spun ironic) cad în capcana unei conştienţe de sine a formei care supără. Nu şi ăsta. E foarte bine balansat şi m-a impresionat destul de tare şi mă îndeamnă să-l urmăresc cu mai multă atenţie pe nenea ăsta.

Dacă vreti să vă lămuriţi ce-i cu BRICK puneţi mâna de-l luaţi şi vă uitaţi la el. Misterul e acolo şi, cred, că e un bun început pentru cine are o reticenţă pentru filmele alb-negru ale anilor 40-50. Chiar dacă în sens invers, e şi ăsta un început!

Şi, să nu uităm, trailer-ul: