Londra...îngheaţă?

Hai c-a venit şi prima zăpadă de anul ăsta...în Londra. A venit...cum vine şi-n România, nu vă faceţi speranţe. De fapt, stai să mă gândesc puţin. Bine, m-am gândit. A venit mai spectaculos ca în România. Ohoho...şi-a făcut o intrare cum puţine vezi. Să vă povestesc...

Azi dimineaţă, dimineaţă frumoasă, cu plapumă calduroasă şi pat îmbrăţişător (înţelegeţi voi...), m-am trezit. Da, m-am trezit, ca în fiecare dimineaţă. Puţin morocănoasă şi cumva somnambulă, m-am ridicat din pat şi am tras draperiile sa-mi fac puţină lumină (nu multă, ca e dimineaţă şi e aproape decembrie, deci, întuneric). Nu mare mi-a fost mirarea când am vazut un strat mic de zăpadă pe jos. Zic...nu mare, pentru ca mă aşteptam; obişnuiesc, ca bătrânii să mă mai uit pe furiş la prognoza meteo. Nu de alta, dar nu-mi place să fiu luată prin surprindere. În fine, am schiţat un zâmbet, am râs de naivitatea copiilor care spuneau că azi speră să se inchidă şcoala pentru că ninge (as if...) şi mi-am continuat liniştiă rutina de dimineaţă. Se va topi, mă gândeam în sinea mea; nu-i dădeam şanse nici măcar până la ora trei (deh, expertă într-ale zăpezii, ce vreţi?)

Ce s-a întâmplat după aceea, e deja de domeniul fabulosului. Copiii s-au întors acasă de pe drum, nu reuşiseră să înainteze mai deloc (Nu se mai înainteză, maşinile alunecă pe drum, e haos!!). Autobusele nu mai funcţionează azi, şcolile sunt închise! Prea multă informţie dintr-o dată!! S-o luăm pe rând. Drumul e plin de zăpadă, maşinile fac patinaj artistic. A, da? Cică, ăştia micii, autorităţile astea sau cum se numesc, au fost luate prin surprindere. Autoritatea-i autoritate, dom'le peste tot, gândeam satisfăcută în sinea mea. Asta e, drumu-i drum, nu se curăţă singur. Mai mult, maşinile nu au cauciucuri de iarnă!! I-auzi...n-au cauciucuri de iarnă?! Să-şi cumpere, zic.

Ca să rup puţin şirul poveştii... Au trecut două săptămâni de când am început să scriu articolul ăsta. Două săptămâni în care s-au întâmplat multe. Multe, nu în mod necesar, interesante. Chestii simple, pe care le găseşti pe oriunde: drumuri necurăţate (abia acum 5 zile s-a topit zăpada de pe şoseaua de lângă noi), întreruperi în sistemul de transport, întârzieri majore, şcoli închise, de-astea, lucruri mărunte.

Surpriza a venit ieri, când s-a pus iar pe nins. Aşa, puţin, încetişor, destul încât să încep să am emoţii. Nu mai am încredere în povestea englezii şi zăpada, deloc. Ieri a fost un mic început de "problemă": ceva întârzieri la autobuse, trenuri, puţin haos pe şosele (noroc ca şcoala s-a încheiat!). Oricum a nins puţin, destul însă, încât să ne facă strada oglindă :D Distracţie!! Ok. Azi dimineaţă: trezit, uitat pe geam, ninge, viscol, tot tăcâmul.

Problema mea: eu luni vin acasă (teoretic) şi mă gândesc cu groază la probabilitatea unei anulări a zborului. Adică na, sunt de-a dreptul îngrozită de posibilitatea asta. Nici nu-mi mai pasă de neputinţa englezilor în faţa unei grămezi de zăpadă. Mă lasă rece faptul că ninge şi ei stau în casă speriaţi că poate vine sfârşitul lumii. "Unde ieşi pe vremea asta?!? Nu vezi că ninge!!!?" (o fi cu foc?) Vreau doar să nu se închidă aeroportul. Plec din seara asta pe jos dacă e nevoie, dacă nu mai merg autobusele, nu ştiu, fac orice ca să ajung acolo, doar să nu se inchidă aeroportul. Nu pot face decât să mă relaxez şi să sper că nu se vor da toate peste cap la fel de uşor ca data trecută.

Oricum, nu reuşesc să nu mă întreb: De câte ori poţi fi luat prin surprindere de zăpadă? E iarnă! Adică na...iarna mai ninge aşa...uneori. Poate englezii au deficit de sare sau ceva, habar n-am (dacă mă gândesc bine la mâncarea lor mi se pare din ce în ce mai plauzibilă ideea) sau de haine de iarnă (şi asta stă in picioare având în vedere că umblă-n sandale şi balerini la -4 grade, să nu uităm fără ciorapi, în fustă cu picioarele goale). Nici nu mă mai interesează, nu mă mai miră nimic. Vreau doar să plec acasă de Crăciun! Şi chiar sper să nu mai stea şi să se uite frumos pe geam ci să pună mâna să facă ceva că nu e ceva fenomen nemaiîntâlnit.

Altceva? Nu prea mai am ce să mai zic..Asta face parte din seria..de ce nu-mi place Londra. Aş mai avea cîteva completări la capitolul şsta dar prefer să mă uit pe geam să mă concentrez tare, tare poate cu puterea minţii fac zăpadă să dispară (english style!).

De ce îmi place Londra...

Sunt aici de 5 săptămâni exact şi, culmea, nu mă simt străină, nici stângace şi nici stingheră. Londra mă place. Sentimentul e reciproc, ne completăm. Mi-ar fi plăcut să scriu mai repede câteva raânduri telegrafice dar am simţit că nu am foarte multe de comunicat şi atunci am decis să mai amân. De când sunt aici am strâns câteva gânduri, mici impresii despre acest oraş care e mult mai uman decât e surprins în poze. Am impresia de multe ori că pozele neîndreptăţesc Londra, o transformă într-un oraş rece şi, parcă, uşor "inabordabil". Am căutat şi nu mi-a fost greu să găsesc 10 motive pentru care îmi place Londra şi, datorită cărora n-o s-o părăsesc curând. Le înşir aleatoriu pentru că toate sunt la fel de importante pentru mine.

Aşa că... Îmi place Londra...

1) ...pentru că are The National Gallery . Nu cred că e nevoie de foarte multe cuvinte aici. E muzeul care mi-a plăcut cel mai mult pentru că am văzut picturi care au în spate istorii de neimaginat. Lucrările care m-au impresionat cel mai tare au fost cele ale lui Van Gogh cred. Când priveam Lan de grâu cu chiparoşi nu-mi venea să cred că-l văd în original La fel a fost si cu Floarea soarelui. Nu ştiu cum să descriu minutele acelea, nu e foarte mult de spus, e de privit.

2) ...pentru că englezii beau ceaiul cu lapte şi pentru că în orice cafenea primeşti şi o micuţă cană cu lapte lângă ceaşca de ceai. La început am fost sceptică. Mai băusem ceai cu lapte dar parcă nu am rămas impresionată. Chiar deloc. Să pun, să nu pun. Aia era întrebarea. Şi-am pus. Şi mi-a plăcut. Şi-mi place ceaiul negru englezesc cu lapte.

3) ...pentru că au autobuse roşii şi pentru că şoferii lor de autobus sunt politicoşi. Pentru că zâmbesc şi salută cu "Hello, love" când urci. Pentru că te ajută şi te îndrumă când eşti dezorientat (da, m-am pierdut :P) şi pentru că întotdeauna sunt binedispuşi, cu zâmbetul pe buze şi puşi pe glume. (Cel puţin am fost eu norocoasă)

4) ...pentru că nu se plăteşte intrare la muzee şi totuşi e o ordine de nedescris chiar şi duminica. Orice ai vrea să vezi: British Museum, Museum of London, Tate Modern, National Gallery eşti liber să explorezi. Nu trebuie să te grăbeşti, poţi să vii de câte ori vrei, e liber. Şi ai ce vedea chiar dacă e a treia sau a patra oară când eşti în acelaşi muzeu (sunt imense!).

5) ...pentru că trenurile şi metrourile lor vin întotdeauna la timp. Dacă mă uit pe internet şi văd că trenul e la 12:32 şi eu ajung la 12:33 din varii motive, l-am pierdut. Nu mi s-a întâmplat până acum să văd un tren că întârzie. Că ajunge mai repede, da. Că întârzie, niciodată.

6) ...pentru că au enorm de mult spaţiu verde. Nu ai zice că într-un asemenea oraş in continuă expansiune şi dezvoltare ai găsi atâtea spaţii verzi. Totuşi, eu am rămas surprinsă. Sunt atât de multe parcuri şi atât de verzi şi curate şi încântătoare de-ţi vine toată ziua să stai tolănit cu o carte în mână acolo. Duminică am fost în Greenwich. De departe cel mai frumos parc pe care eu l-am văzut vreodată. E reconfortant să vezi imensitate de verde.

7) ...pentru că peste tot sunt cafenele şi puburi care mai de care mai primitoare şi mai pestriţe care-ţi fac cu ochiul, invintându-te la un ceai negru sau la o Guiness rece. Prefer ceaiul, Guiness am băut şi nu am rămas impresionată, dar nu aş zice niciodată nu unei seri liniştite (uneori ploioase) într-un local englezesc. Au ele farmecul lor special.

8) ...pentru că poţi să ieşi pe stradă şi în (ahem) posteriorul gol şi nimeni nu are treabă cu tine. (Chiar am văzut, nu glumesc!) Îmi place că ei sunt relaxaţi şi au felul loraparte de a-şi purta nasul prin lume. Îmi place să observ felul în care ei se raporteză la lume, fără pic de prejudecată. E interesant. Eu mai trebuie să mai lucrez la capitolul ăsta că de multe ori mă trezesc că mă holbez gură-cască la outfitul vreunei domnişore (sau domnişor).

9) ...pentru că în localuri NU SE FUMEAZĂ. Că e pub, cafenea, restaurant sau club de noapte, legea le interzice să pufăie. Mă distrează când îi văd afară, aliniaţi în faţa localului că dârdâie dar nu lasă ţigara din mână pentru nimic în lume. E distractiv. Când am intrat prima dată întrun pub şi mi-am dat seama că nu simt neam de fum, nu mi-a venit să cred. De-acuma nu mai trebuie să ţin hainele pe calorifer ca să scap de mirosul de praf. Fumătorii, în schimb, trebuie să le pună la uscat, că (uneori!!) mai plouă în Londra.

10) ...pentru că trebuie să mă concentrez uneori cu toată fiinţa mea să înţeleg când cineva vorbeşte cu mine. Pentru că mi se întâmplă să nu înţeleg părţi dintr-o conversaţie şi pentru că iubesc accentul chiar dacă de multe ori îmi pune beţe-n roate. Pentru că mă face să fiu mai atentă şi mai conştientă de limbă şi pentru că în mod constant învăţ cuvinte şi expresii noi care nu mă fac decât să fiu mulţumită de alegerea făcută.

Uite, de-aia îmi place Londra.

Iubiri blestemate

Ar fi fost cursul normal al lucrurilor ca primul post, după atâta timp, să fie despre primele impresii din Londra, despre cât am găsit-o de frumoasă şi încântătoare răsfirată pe malurile Tamisei. Ei bine, uneori există catalizatori mai puternici decât British Museum, National Gallery sau faimoasele doubledecker-uri. O să vină şi timpul lor, promit.

Ce m-a impresionat foarte tare astăzi a fost un film. De obicei mă las impresionată de un film bun, sunt cu toată fiinţa în faţa ecranului şi încerc pe cât posibil să elimin toate interferenţele. Uneori reuşesc, alteori nu; uneori din vina mea, alteori din vina filmului (a actorilor, a regizorului, a scenariului etc).

Astăzi am văzut Amores Perros, fără intruziuni exterioare, doar eu şi el. La sfârşit am rămas cu un gust amar şi cu o întrebare care, să fiu sinceră, m-a determinat să scriu: De ce mi-a plăcut filmul ăsta?. Habar nu am. A fost violent şi puternic şi urât şi înspăimântător şi plin de viaţă, în aceaşi timp. Regizat de Alejandro González Iñárritu, filmul încearcă să spună povestea unor oameni obişnuiţi a căror viaţă este schimbată de un accident de maşină. Unul singur. Începând de-acolo trei poveşti se derulează halucinant în faţa noastră şi nu ştim cu care dintre personaje să empatizăm şi cu care sentiment să ne confundăm. Iñárritu e cunoscut mai mult (cred) pentru celelalte două filme care vin în completarea acestuia pentru a întregi trilogia: 21 gramms şi Babel. Le-am văut şi pe acestea din urmă şi mi-au plăcut dar nu au avut acelaşi efect.

Mi-a plăcut mult modul de punere "în scenă". Deşi nu e nimic nou filmul (şi implicit, meritul regizorului) reuşeşte să te transpună într-o lume în care totul pare apăsător şi murdar, pătat de nefericiri mai mari sau mai mici. N-aş fi zis la început că toate poveştile au un singur punct de plecare: iubirea. Personajele (principale) acţionează toate sub impulsul acestui sentiment şi ajung să fie învinse de el sau de fantoma lui. Mai puţin unul dintre ele: un fost luptător de guerrilă (El Chivo) care încearcă să acceadă la viaţa amanetată pentru un ideal prea înalt. Poate acolo a fost înfrângerea lui, pentru că, pe parcursul filmului, îi vedem înălţarea. A fost personajul care mi-a plăcut cel mai mult, a fost cel mai uman în pofida aparentei lipse de scrupule. Mi-a plăcut trecerea lui pe lângă celelalte personaje, impactul pe care pare să-l aibă pentru toată desfăşurarea poveştilor.

Nu aş vrea să dau prea multe informaţii despre film că mi-ar displăcea enorm să stric cuiva plăcerea de a-l vedea. Aş vrea mai mult să notez impresii şi stări pe care filmul mi le-a stârnit. Nu cred că e pentru oamenii foarte sensibili pentru că are scene de violenţă pe alocuri naturalistă. Pentru mine ăsta e un alt mare plus al lui: lipsa de decenţă în prezentarea faptelor, a vieţii aşa cum e ea. Îmi plac filmele care nu se ascund sub scutul bunului-simţ. Mi-a plăcut mult jocul actorilor, a fost unul dintre punctele puternice ale filmului (unul din multele): Gael Garcia Bernal a fost excelent ca întotdeauna, iar actorul care l-a jucat pe El Chivo a fost genial, după părerea mea. A reuşit să dea viaţă unui personaj dual şi totuşi plin de coerenţă în bunătatea şi, uneori, cinismul lui.

Ce-aş mai putea spune? E un film despre cădere şi ridicare şi despre iubire ca sentiment care ia toat formele posibile în viaţa noastră şi e mereu acolo. A, am uitat despre metafora frumoasă a câinelui pe care-l salvează El Chivo, numai pentru a-i crea o mare suferinţă, care, la rândul ei, îl determină să reînceapă să trăiască. Of, sunt atâtea de spus şi foarte puţin timp. Dacă aveţi timp eu zic să-l luaţi şi să-l vedeţi, merită. Şi dacă ştie cineva care ar fi traducerea exactă a filmului mi-ar fi de mare folos :D. Pentru ca eu am tras concluzia că ar fi ceva joc de cuvinte acolo si perros s-ar referi cumva la nefericire. Altfel n-aş şti să traduc.

Şi ca să potolesc unele curiozităţi Londra e superbă şi nu atât de ploioasă cum mi-am imaginat.

De ce iubim Frumoasele străine?

Ţin minte şi-acuma prima "întâlnire" cu Mircea Cărtărescu. Eram în liceu, pe clasa a IX-a şi, spre sfârşitul anului, ne simţeam cu toţii destul de plictisiţi de Amintiri din copilărie şi Mara (folosesc pluralul ca să-mi legitimez părerea, n-am făcut un sondaj de opinie printre colegi). Şi-atunci, într-o oră, a venit o soluţie care părea salvatoare: frumos aranjată în pagină, o poezie. Chiar ea, Poema chiuvetei. Pentru mine a fost o lovitură în cap. Nu mai citisem poezie postmodernă până atunci şi am catalogat-o, mai bine zis i-am catalogat autorul ("un anume Cărtărescu"): nebun. Sunt multe motive, îmi spuneam oripilată: poezia nu are rimă, muzicalitate, nu are coerenţă (o chiuvetă îndrăgostită de o stea?! care, culmea, iubea o strecurătoare) şi nu are poezie, acea frumuseţe diafană pe care doar POEZIA o are. Am dat sentinţa: No more Cărtărescu (sau cum l-o fi chemând) for me!

După care am ajuns în facultate şi în primul an am dat de un volum de proză citind într-o zi nişte cronici. Era un elogiu adus Nostalgiei aceluiaşi autor pe care l-am renegat cu atâta vehemenţă (nu era destul de poetic pentru năsucul meu!). M-am îndrăgostit pe loc şi mi-am aruncat pe geam toate crezurile mele de adolescentă îmbufnată. Am păşit într-o nouă eră, unde Cărtărescu devenise brusc poetic, în proză (poezia am continuat să i-o consider nedemnă de statut). După care au urmat, pe rând, toate cărţile lui de proză: Orbitor, Travesti, Jurnale (în anul 4 am citit chiar şi Levantul care m-a marcat profund) şi, într-un sfârşit, De ce iubim femeile (pe care am şi un autograf [Cărtărescu scrie urât! ..caligrafic vreau sa zic, nu mă întorc la vechile metehne!])

Aveam revelaţii peste revelaţii, învăţasem la şcoală despre postmodernism, ştiam cât de cât cu ce se mănâncă şi eram extaziată. Până la De ce iubim femeile îl consideram fără greşeală. După acest volum am început să-i găsesc circumstanţe atenuante: la ce a scris şi cum a scris îşi permite un astfel de volum, e o gură de aer după o proză aşa voluminoasă. M-am lăsat prostită, chiar dacă voit . Şi mi-a plăcut la nebunie (sunt şi femei care miros a tocăniţă, ce-i aşa rău în a mirosi a tocăniţă?). Mi-a plăcut să mă simt specială şi să mă văd oglindită în ochii unuia (fără nicio urmă de răutate) care va umple pagini de Istorie literară şi cu care eu (EU!!) am fost contemporană.

Am primit ultimul volum al lui Cărtărescu acum două săptămâni, fix de ziua mea. Mi-era cumva frică de cartea asta pentru că urăsc să fiu dezamagită, încerc să evit să mă pun în astfel de situaţii. Am purces la lectură într-un final. E un volum care conţine trei povestiri care au ca punct de plecare experienţe personale de-ale autorului. Nu am fost dezamagită, deloc. Mi-a plăcut firescul povestirilor, îmi place familiaritatea şi "camaraderia" cu care vocea auctorială ne atrage în ficţiune. Stau să mă gândesc şi vreau să reuşesc să-mi dau seama de ce mi-a plăcut Frumoasele străine. Mi-a plăcut pentru că nu e pretenţioasă, pentru că e scrisă cu suflet pentru cititori simpli. Am savurat autoironia care e presarată mărunt în fiecare pagină a volumului, m-am bucurat ca un copil să pătrund în "micile" grupuri elitiste ale literaturii române contemporane şi să-mi dau seama că sunt alcătuite din oameni ca mine, ca noi. Scriitorii nu sunt zei, sunt oameni, istoriile literare pretenţioase fac din ei şabloane, statui care nu suportă mobilitate. În schimb, din literatură (culmea!) aflăm adevărul: Simona Popescu e o fire retrasă, nu foarte sociabilă, Florin Iaru e o "babă bârfitoare", Gabriela Adameşteanu uneori nu prea are umor şi alte astfel de informaşii care te (mă) fac să jubilezi. Mi-a smuls nenumărate zâmbete, chiar şi râseste în toată regula pe alocuri. Îmi place Cărtărescu ca e accesibil ca şi individ, nu se ia pe el însuşi prea în serios şi când o face are crize de personalitate (el singur le mărturiseşte). Îmi place Cărtărescu că nu face din vocaţia de scriitor (pe care o are, indiferent de ce cred alţii) o paradă şi că vorbeşte despre slăbiciunile lui cu nonşalanţă şi nu încearcă să le ascundă şi că nu are pretenţia să deţina formula perfectă şi adevărul absolut. De-aia îmi place Cărtărescu, de-aia îmi place ultimul său volum, de-aia n-am nevoie de translator ca să iubesc Frumoasele străine.

Vacanţă de profesor

De obicei, highlightul verii mele e ziua mea. Când eram elevă sufeream că e în timpul vacanţei că nu puteam să duc bomboane la şcoală. Cu timpul a început să-mi placă, am considerat-o ziua cu care începe vacanţa. Până atunci e o acomodore mai mult, după care începe advărata vacanţă. Vacanţă cu dimineţi pierdute în pat, cu pierdut vremea fără urmă de vinovăţie, asta visam cu fiecare 13 iulie ce trecea.

Şi sunt în vacanţă. Doar ca vacanţa de-acuma e puţin diferită. Nu mai e vacanţă de copil, că e vacanţă de adult (să fiu mai precisă, adolescent cu pretenţii de adult, dar asta-i altă poveste). Vacanţa de profesor e puţin diferită de cea de elev. Cel puţin dintr-un punct de vedere, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Mă simt puţin scoasă din elementul meu. Am fost obişnuită un an întreg să mă trezesc la 5:00 şi să fiu responsabilă şi să merg frumos la şcoală să-mi împart din înţelepciune (în diverse cantităţi de aceeaşi calitate îndoielnică). Şi-mi plăcea acea rutină, mă simţeam împacată cu mine şi dintr-o dată a venit vacanţa.

Şi m-am trezit că pot să lenevesc, că nu mai trebuie să pregătesc lecţii şi să corectez lucrări. Am intrat în panică. Acomodarea e grea pentru mine. Chiar şi acomodarea cu vacanţa de profesor. Unde-s copiii? Cine te mai ascultă? Pentru cine mai vorbeşti? Cui mai împărtăşeşti din ale tale? Ce fac toată ziua? Ultima întrebare a fost cea mai grea. Sincer. Am impresia că trec zilele pe lângă mine şi eu pe lângă ele şi nici că ne pasă unele de celelalte. Mi-am propus să citesc mult, să mă uit la o grămadă de filme, să învăţ o limbă străină, să îmi găsesc ceva productiv de făcut că simt că mă sufoc în atmosfera de letargie pe care o presupune vacanţa.

Aşa..şi am decis, citesc, privesc etc. De citit, n-am prea citit. Abia vreo două cărţi din care ultima am tras efectiv de mine s-o termin. La capitolul filme stau mai bine. Mi-am făcut un mic program şi o listă cu vreo o sută de filme pe care trebuie să le văd până se termină vacanţa. Filmele le-am luat de pe imdb din top şi intenţionez să le văd pe toate şi poate şi să scriu câte ceva despre ele. Simt că fac ceva util pentru mine; dacă fac o listă, sunt mai ordonată, mai motivată. O să redau imediat şi o parte din filmele din listă şi poate de azi înainte o să-mi scriu şi părerea despre fiecare aici, pe blog.

24 de filme am văzut, unele mai bune, altele mai puţin bune: The pianist(2002), Brief encounter(1945), The general(1926), A streetcar named desire (1951), Apocalypse now (1979), City lights (1931), Hotel Rwanda (2004), Citizen Kane (1941), Duck Soup (1933), The Killing (1956), Double Indemnity (1944), For a few dollars more (1965), Shutter Island (2010), Spirited Away (2001), District 9 (2009), The great dictator (1940), The lion king (1994), The best years of our lives (1946), Raging bull (1980), Full metal jacket (1987), Fargo (1996), Leon (1994), Chinatown (1974) şi The manchurian candidate (1962).

Dacă aveţi ceva întrebări în legătură cu oricare dintre filmele de mai sus feel free to ask. Următorul pe lista mea e Alien (1979). Poate o să scriu despre el. Depinde cum mă impresionează. În ceea ce priveşte lectura, azi am început Frumoasele străine, ultimul volum al lui Cărtărescu.

Cam cu asta îmi ocup timpul liber şi încerc să trec peste hopul psihologic cum că aş pierde vremea. Aşa că o pierd (in mintea mea) într-un mod productiv. Vom vedea la sfărşitul vacanţei calitatea producţiei, cantitatea va fi, dar aia e neglijabilă.

Învăţământ, caut profesionişti.

M-am ferit de un articol tematic. Asta din cauză că-s prea implicată şi e uşor să critici mai ales când vezi neregulile din interior. Mă refer la învăţământ, evident. E un subiect delicat pentru mine. Asta pentru că aveam aşteptări mari de la vocaţia de profesor. Spun vocaţie pentru că meserie mi se pare prea tehnic şi de multe ori a fi profesor înseamnă a fi cu sufletul în clasă. Aş putea enumera tot ce mi s-a predat, în liceu fiind, şi a conţinut erori grave. Nu atât de conţinut, cât de sa-i zic..execuţie, sau mai la ţintă, transmitere de informaţie. Există hibe mari din punctul acesta de vedere în sistemul de învăţământ de azi, dar nu cred că România e singura ţară care are astfel de probleme. Cel mai grav lucru sunt cele legate de pregătirea profesorului pe materia pe care-o predă. De-aici începe totul şi despre asta aş vrea să scriu puţin azi.

Acum vreo lună am găsit anunţul de mai sus agăţat peste tot în frumosul oraş (Orăştie, that is): coşuri de gunoi, staţii de autobuz, vitrine de orice fel, stâlpi etc. Bătut frumos la calculator, semeţ, ne invita să păşim cu încredere pe scările frumosului liceu. Nu vreau să fiu seacă şi sarcastică (poate doar puţin), pentru că şi eu am terminat liceul tot acolo. Asta ar însemna că-mi contest cumva pregătirea. Doar că pregătirea mi-am făcut-o selectiv, ştiind ce să iau şi cum să iau de-acolo. Bun, în altă ordine de idei, cum poate un liceu, un director, nişte dascăli să lase asemenea afiş lipsit de logică, plin de greşeli de exprimare şi de ortografie, să împânzească oraşul. L-am citit şi-am râs, după care m-am simţit ruşinată, după care am hotărât să-l pun pe blog. Şi asta cu un scop precis. Ne plângem cu toţii de felul cum sunt licenii, elevii din ziua de azi. Cum nimic din ce înseamnă valoare sau cultură nu se prinde de ei, nu-i interesează. Ne plângem de modul cum suntem trataţi, de lipsa de respect din partea lor, a elevilor dar şi din partea opiniei publice, care-a trecut şi ea cândva (cumva)prin şcoală. Întrebarea mea e: De unde să aşteptăm valori când cei care pretind valoarea nu-s capabili să scrie un text de patru rânduri?

Din câte ştiu menirea unui dascăl e să instruiască. Eu dacă aş fi părinte şi aş vedea asemenea afiş, m-aş gândi de două ori înainte să-mi las copilul pe mână unor asemenea oameni. Poate fi neglijenţă, nu înseamnă că e mai puţin grav, până la urmă e foaia care va aduce elevi la tine în liceu.

Sunt multe exemple de dat în cazul oamenilor nepregătţi care împânzesc clasele în ziua de azi. Ştim cum se termină o facultate în ziua de azi, ştim cum se rezlovă probleme de titularizare backstage, pe la inspectorate. Şi-atunci? Ce-aşteptăm de la elevi? Să fie mai pregătiţi ca noi? Dacă se poate să nu-i mai învăţăm nimic, că şi-aşa-s pierduţi. Sunt de acord, educaţia pleacă de-acasă dar şi şcoala ar trebui să participe la formarea elevului ca individ. Trebuie să ne gândim că elevii de azi vor fi, la rândul lor, dascălii de mâine şi intrăm în acest cerc vicios al nonvalorilor din care nimeni nu ne va putea scoate.

Nu am soluţii pentru această problemă. Nu am scris articolul să propun soluţii pentru că sunt conştientă că problema nu poate fi îndreptată. Vreau doar să subliniez că elevii nu sunt singurii vinovaţi pentru starea şcolii, pentru lipsa de interes pe care o simţim fiecare dintre noi în felul lui. Pentru că pentru noi, ca profesori, e simplu să spunem: Nu avem cu ce lucra. sau Nu avem cu cine să facem performanţă. Doar ca nu e chiar aşa. Sunt probleme şi în rândul elevilor, bineînţeles şi a fi profesor nu e cel mai simplu lucru de pe lume. Există o minimă problemă, lipsa lor de interes nu poate fi (tot timpul!) o scuză pentru incultura ta. Pentru că tu eşti cel care instruieşte. Dacă ai plecat şchiop din facultate pune mâna şi te pregăteşte şi nu schilodi pe alţii.

Mi-e frică de un singur lucru, că aştia sunt intelectualii de astăzi. Şi s-a ajuns la vorba aia mare din popor: Pe ăştia-i avem, cu ăştia defilăm.

Eu cred că mă retrag din pas de marş, rup rândurile şi-i las să facă paradă pe cei care "execută" cu mândrie MESERIA de profesor.

Boc! Boc! La uşa ta.

Astăzi am râs.. Bine de tot. Nu ştiam ce moment important pentru România se petrece azi. Asta pentru ca nu m-am mai uitat la televizor din momentul în care a fost respinsă "populara" moţiune. Am refuzat să mai urmăresc realitatea de zi cu zi care e una ilară, ce nu merită discutată.

Spuneam că am râs azi. Mi s-a spus că micşorarea pensiilor e considerată neconstituţională. A, ca să vezi. N-aş fi zis.. De-a dreptul halucinant mi se pare altceva. O să facem o ecuaţie simplă, ca să se vadă totul mai clar. Eu simt ca nu-nţeleg. Avem un Boc, un Boc clujean (hai... rachiţelean?!), conferenţiar la Facultatea de Drept de la UBB Cluj-Napoca. E clar până aici, asta înseamnă că avem un premier care ştie lege, 'frate'..o papă pe pâine nu alta. Buuuuuuuuuun. Boc= drept! :D (mi-a plăcut asta). Mai mult decât atât, predă la catedra de (trompete, tobe şi ce vreţi voi) DREPT CONSTITUŢIONAL! Pfai, ne-am scos! Un premier care ştie lege şi nu orice lege, ci legea supremă a ţării. E bazat!

Măi, aici puteţi să râdeţi. Premierul (guru al constitutiei) face un pachet de legi puternice, susţinute de o majoritate parlamentară, bazate, ca el. Le prepară el acolo în laboratorul propriu şi le dă drumul în lume. Numai că ele trebuie să treacă de o mică probă. Aia-i Curtea Constituţională. Şi Curtea asta cum e ea aşa constituţională a zis "NU!". Şi toată lumea "NU?!?!" Şi unii am râs, unii au plâns, unii au intrat iar în laboratoare. Deci una din puternicele legi nu se prea pliază pe Constituţie... Nasol.

Eu mă întreb aşa... in îngustimea minţii mele. Cum se va mai întoarce domnul Boc să predea Drept Constituţional la el acolo la căldurică. Ce le va mai spune el studenţilor dornici de carte, cum le va mai împărtăţi din comoara nepreţuită a minţii sale. Eu îi recomand să răsfoiască două (2!) cărţi: Instituţii politice şi proceduri constituţionale în România şi, bineînţeles, Drepturile omului şi libertăţile publice . Cred că-i sunt familiare, se laudă prin târg că le-a scris cu propria-i mânuţă(as if...).

Astăzi a revenit pe sticlă lătrător ca de obicei (nu înţeleg pe cine ceartă), şi ne-a anunţat că are măsuri alternative. Puteţi să râdeţi. Până acum câteva ore tăierile erau singurele soluţii, acuma există alternativă. Doamne, ce bine mă simt. M-a liniştit Boc într-un fel... Pot să dorm liniştită la noapte. De fapt, toţi putem, Boc are grijă de noi. Noapte bună!

Îmi asum răspunderea! (aş vrea eu...)

Nu cred că mai trebuie să povestesc nimănui ce se întâmplă azi în România. Spun "ce se întâmplă azi în România" fără nicio strângere de inimă, fără teama de a părea penibilă sau repetitivă sau prea dramatică. În cel mai bun caz se mai scrie despre acest lucru pe zeci de mii de forumuri, în cel mai rău caz va fi al ţ-şpelea articol de acest gen pe care-l citiţi. Am avut de ceva vreme voinţa să-l scriu doar că-mi era teamă că voi prea prea implicată şi, de-aici, incoerentă.

Nu mai vreau să vorbesc despre nepăsarea, despre incompetenţa sau despre indolenţa multora dintre oamenii care se perindă pe aşa numita "scenă politică" actuală. Am simţit nevoia să pun în ghilimele această sintagma pentru că în momentul acesta am senzaţia că acei oameni se plimbă deja pe un piedestal politic (şi plimbă e verbul potrivit). Se tot perindă prin faţa noastră nişte personaje pe care mie îmi e greu să le mai privesc. De fapt, de ce să nu fiu sincceră? Greaţă e cuvântul. Mi-e pur şi simplu greaţă să le mai privesc. Cred că nu sunt singura deci mă consolez cu gândul ăsta.

Ce mi-a atras atenţia şi lucrul despre care voiam, de fapt, să scriu e fraza preferată a politicianului român să nu zic a pedelistului român că despre asta e vorba, la urma urmei. "Îmi asum răspunderea" (şi corul de îngeri "Aleluia!"). Tinde să devină vorba mea preferată, din toată limba română. Când o aud simt fiori, fiori prin tot corpul. Băsescu îşi asumă mereu răspunderea. Dacă o face Băsescu în mod obvios o va face şi Boc, deci Boc îşi asumă mereu răspunderea. Vlădescu îşi asumă continuu răspunderea, el e răspunderea însăşi. Ce mai? Suntem o naţune de oameni responsabili! Ok, eu înţeleg că acest a-ţi asuma răspunderea are un fel aplicaţie politică, o fi vreun termen care se referă la o realitate care mie-mi scapă dar, adevărul e că sună bine, sună demn, are priză la public (sau să îndrznesc să folosesc trecutul?). Băsescu îşi asumă răspunderea pentru ceva legi (ştiu eu care) pe care le-a promulgat după care s-a răhăţit pe ele. Dar şi-a asumat răspunderea! Aaaaa..păi dacă şi-a asumat răspunderea e în regulă, ne speriaseram că nu şi-o va asuma. Boc îşi asuma şi el răspunderea în faţa Parlmanetului. Şi toată lumea e straight face! Pentru ce? Nu ştim..dar stai! Şi-a asumat răspundere, băi! Aaaa..şi-a asumat răspunderea! Dacă nu şi-o asuma era nasol.. Acum, că ştim că şi-a asumat-o putem pune capul pe pernă noaptea.

Acuma, mă scuzaţi, eu nu sunt nici profesor de Drept Constituţional, nici prim-marinarul-amiral (sau ce-o fi fiind) al ţării. Eu sunt un simplu profesor care vrea şi el (bine, ea) să înţeleagă cum e cu asumatul răspunderii. Ok, ok, am înţeles, îşi asumi răspunderea, foarte frumos, admirabil. Şi...ce? Ar trebui să vi se ofere vreun premiu, vreo distincţie specială? Vi le luaţi singuri, nu trebuie să vi se dea (premiile, that is). Vă asumaţi răspunderea şi pentru asta, ştim.

aş vrea să pot să-mi asum şi eu răspunderea, din păcate nu îmi permit lucrul acesta, sunt prea grasă....ăăăăă..pardon, am vrut să zic că sunt prea bugetară.

B(l)essing the waves.

M-am certat eu pe mine timp de două luni. Hai, hai, scrie. Şi mă împingeam de la spate. Dar, din păcate, nu merge chiar aşa. E ciudat să fii condiţionat de ceva ca să continui să scrii. Adică, îmi stăruia în minte ideea conform căreia sunt OBLIGATĂ să scriu regulat dacă tot mi-am făcut blog. Nu am " abandonat" micul meu proiect, doar că ştim cu toţii versul "E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune". Asta e scuza mea, cât se poate de valabilă, zic eu: Nu am avut nimic important de comunicat. Nu m-a stimulat nimic atât de puternic încât să simt nevoia să scriu. Am avut câteva tentative dar mi-am dat seama că sunt forţate şi am lăsat-o baltă.

Buuuuuuuuuun...lungă introducere, aş putea spune că aproape inutilă. Unde vreau să ajung? Aşa..motivul articolului. Am văzut un film şi simt nevoia să scriu despre el. L-am văzut ieri dar l-am lăsat să se aşeze :) Am vrut să-l "ţin puţin în mine", pentru mine, să-l simt puţin, să mi-l însuşesc, ca după să pot să împărtăşesc din senzaţii. Şi, credeţi-mă, am ce împărtăşi.

Când spun Lars von Trier mă gândesc la emoţie, trăire, sentiment, senzaţie, tot ce ţine de latura pur umană a fiinţei. M-am încumetat să ma uit la Breaking the waves. Ultimul film de von Trier la care mă uitasem era The Antichrist şi, trebuie să recunosc, rămăsesem puţin marcată. Dogville a fost primul. Oricum, e imposibil să nu rămâi cu o frică în urma vizionării filmelor lui. O frică de ceea ce înseamnă omul. Ţi se înfăţişează în toată imperfecţiunea şi abjecţiunea lui. Ţi-e frică de ce vei descoperi şi că te vei regăsi acolo şi nu vrei să fii pus faţă în faţă cu tot ceea ce eşti şi vrei să ascunzi cât mai bine. Breaking the waves m-a pus faţă în faţă cu mine, ca om. Mi-a plăcut Bess, am iubit-o pe Bess şi îmi doream candoarea ei, îmi doream să regăsesc undeva acea inocenţă pierdută. Nu în mine, ar fi prea melodramatic, dar undeva...

Filmul e împărţit pe binecunoscutele capitole la care apelează tot timpul Lars on Trier. Tensiunea se acumulează gradat prin pauzele dintre capitole, prin lipsa coloanei sonore şi prin evoluţia relaţiei celor doi. Nu vreau să vorbesc despre dimensiunea "creştină" a filmului, sau, mai bine zis, "anti-creştină", e peste tot în filmele lui. Mă interesează mai mult această descoperire a umanului care coincide de cele mai multe ori cu micul "animal" din noi.

Bess sfidează orice regulă, fie ea creştină, socială sau morală. Le sfidează involuntar, pur, în numele unui sentiment care-o sufocă. Se întreabă la un moment dat cum pot iubi oamenii un cuvânt (cuvîntul lui Dumnezeu), oamenii trebuie să iubească o altă fiinţă, asta îi desăvârşeşte ca fiinţe umane. Unde e desăvârşirea rîmâne de văzut. Pentru Bess nu există o altă soluţie decât sacrificiul, aşa înţelege ea această "urcare" pin şi pentru persoana iubită.

Trebuie să recunosc că am rămas cu nişte frustrări în momentul în care a apărut genericul de final. Voiam să mi se ofere portiţă de ieşire la final, un moment de detensionare şi de eliberare totală, la fel ca în Dogville. Nu s-a întâmplat asta. Şi plânsul nu era o soluţie. Aşa că am ales să scriu, poate fi asta eliberarea mea. Şi nu, nu am pretenţia ca acest articol să fie descifrabil, inteleigibil, scopul şi l-a îndeplinit pe măsură ce a fost scris. De cele mai multe ori egoismul nu are limite...

Când boul devine căpetenie

Îmi vine să scriu o fabulă, s-ar potrivi perfect, păcat că nu mă princep la versuri. Da, m-am enervat din nou azi. Şi m-am enervat dintr-un mod destul de simplu, pentru că nu suport mitocănia. Nu o suport şi gata.

Nu cred că există scuză pentru aşa ceva. Aşa te naşti, dar măcar cunoaste-ţi limitele şi pleacă să trăieşti în grotă, unde colegii de suferinţă te înţeleg. Adunaţi-vă acolo şi dati-vă în cap, nu-mi contaminaţi mie lumea. Mitocănia e şi mai acută atunci cand vine din partea unui aşa-zis intelectual. Aş vrea să încerc un exerciţiu.

Domnule intelectual, când sunt lângă dumneavoastră şi vorbiţi oarecum ceva legat de persoana mea, uitaţi-vă la mine că, din pacate pentru mine, sunt în faţa dumneavoastră. Dacă vorbesc cu dumneavoastră, cu riscul de a mă repeta, uitaţi-vă la mine că, din nefericire, sunt acolo. Aşa, acum că am făcut contact vizual, coborâţi-vă nasul de printre nori şi aruncaţi o adulmecare şi către noi ăştia, muritorii de rând, care venim şi cerşim îndurare la uşa unde se împarte dreptatea. Acum că v-aţi coborât la nivelul nostru ce-ar fi să ducem acest "mic exerciţiu de admiraţie" şi mai departe. Deschideţi gura şi articulaţi. Dar hai să articulăm coret, ce ziceţi? Spre exemplu, să recapitulăm verbul. Aţi auzit de el, vă e cât de cât cunoscut, nu? Dar conjugările? A, foarte bine, sunteţi familiarizat. Conjugaţi verbul a plăcea la condiţional-optativ. Ştiu că e greu â, dar străduiţi-vă. Mi-ar place? Ce e asta mi-ar place? Staţi jos, trei! Staţi liniştit, suntem prieteni de-acuma, am stabilit contactul vizual.

Odată exrciţiul încheiat mi-ar plăcea să tragem conluziile.
1. Boii sunt puşi căpetenii cu un scop.
2. Scopul acesta e unul suprem.
3. Acest scop este urmărit, bineînţeles, de tauri care se folosesc de faptul că boul e slab de înger, astfel e un iobag perfect în slujba scopului suprem.
4. Mai rămâne să definesc scopul suprem. Cred că ăsta e îndobitocirea. Se vinde la kilogram şi e ieftină. Câteva plecăciuni obediente.

La mult pupat în fund! Boii sunt animale curate.

Ne cerem scuze animalelor pentru asociere. Promitem că e în scop pur educativ.

Cand voi fi mare voi deveni cititor...

Aud frecvent întrebarea care nu încetează să mă sâcâie şi-acuma: La ce ne ajută să citim? De ce spun că mă sâcâie? Pentru că e frustrant pentru mine să văd cum copiii, în general, se îndepărtează tiptil tiptil de lucrurile făcute din şi pentru suflet. Totul trebuie să aibă o miză, nimic nu se mai face pentru o simplă plăcere. O bucurie mică în ziua de astăzi e un moft.
Câţi dintre noi nu am simţit măcar o dată presiunea marilor aşteptări care ne sunt aşezate pe umeri zilnic? Să fiu un bun cetăţean, să cresc mare şi să fac bani mulţi şi să am familie şi copii pentru a mă alinia în continuarea milioanelor de hominizi teleghidaţi. Trebuie să fiu apt, competent, treaz, sănătos, mereu în priză...Stop! O gură de aer..Şi de la capăt.
Ce oferă o carte, o lectură plăcută? Cred că sunt în măsură să dau un sfat prin puterea exemplului. Am mai scris şi în alte părţi despre obsesia mea pentru o anumită carte, o carte pe care o simt atât de a mea încât mă sperie uneori acest gând. Aici găsesc puterea literaturii, în a crea astfel de obsesii, în a te învăţa atât de multe lucruri despre tine. Uneori aş vrea să mai retrăiesc clipa primei lecturi, a primei descoperiri. Momentul acela în care am luat în mână Exuviile Simonei Popescu e unul pe care nu-l voi uita uşor. Îmi doream să fiu singura care citeşte acea carte şi singura care o simte aproape de inima ei. Îmi doream să o ascund undeva astfel încât niciun ochi să nu-şi mai găsească hrană în paginile ei. Devenisem egoistă, geloasă pe orice cititor. Trebuia să fiu singura care simte visceral dorinţa ascunsă de a o poseda, de a o avea doar pentru ea. Pentru astfel de experienţe caut mereu lectura. Caut cu aviditate orice copertă, orice titlu care m-ar putea face să retrăiesc asemenea emoţii. Mi s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii ulterior, citind Şotronul lui Cortazar sau o bucăţica de Kundera.
Citiţi. Citiţi tot ce vă cade în mână, de la beletristică la literatură de specialitate. Cred că în a citi, a evada din contingent în spaţiul ocrotitor al ficţiunii se află o rezolvare a crizei spirituale în care ne aflăm. Lectura are acest privilegiu al formării, al compensaţiei pe care puţine experienţe ni-l pot oferi.
Uneori am impresia că nu citesc destul şi caut mereu să mă motivez, să-mi găsesc timp pentru mine. Pentru că timpul MEU a însemnat mereu cartea. Nu ştiu cum aş putea insufla această pasiune. Nu pot să spun decât că trebuie simţită, trebuie lăsată să-şi găsească loc în tine şi mai apoi irigată mereu.
Am impresia că am un discurs prea metaforic dar sunt o sentimentală când vorbesc despre cărţi. Un îndemn: începeţi cartea cu savurarea copertei, lăsaţi-o să va invadeze...pe urmă abandonarea va veni de la sine.

With blogging comes great responsability!

Trebuie să fiu constantă. Îmi repet asta mereu şi cu greu reuşesc să-mi ţin treze ideile. Când m-am urnit o data, trebuie s-o fac în continuare. Şi-nc-o data, şi inc-o data. E ca şi teama aceea de hârtia albă pe care o încerci tot timpul la începerea oricărei scrieri. Fie ea jurnal, eseu, cerere, proces verbal, scrisoare şi-alte minuni de genul. Doar că la mine nu mai e de-o vreme albă şi teama persistă. Nu se poate defini totuşi, nu în ceea ce mă priveşte, cel puţin.
S-o luăm pe păşi. De ce scriu? Sau, extrapolând, de ce scriem? Fiecare dintre noi. Că suntem milioane de oameni cu pretenţii de mari (sau mici, după caz) scriitori (amatori, bineînţeles), atraşi de mirajul acesta de a fi citiţi. Că la asta se rezumă până la urmă. Scriem pentru a fi citiţi. Cei care spun că au nevoie de un jurnal să-şi aducă aminte că avem Microsoft Word pentru asta sau, şi mai bine, pix şi caiet. Scriem pentru a fi citiţi şi asta nu poate fi discutat şi cine susţine altceva poartă cu mândrie eticheta de ipocrit. Şi-aici intră în discuţie, ei da, aţi ghicit, preacinstitul orgoliu. Scriem din orgoliu, din mândrie. Să ne demonstrăm noua şi celorlalţi cât suntem de spirituali şi talentaţi şi înzestraţi.
Pe mine nu mă deranjează să-mi recunosc `vina`. Doar că e aşa de dulce.. Prea dulce ca să mi-o refuz. Ei da, sunt o infatuată şi vreau să demonstrez multe lucruri. Doar că pe lângă mândrie şi exhibiţionism sper să deschid o cărăruie pentru cine are ochi să vadă :)
Şi de-aici teamă mea în faţa hârtiei albe, în faţa a ceea ce urmează a fi scris şi descris.
Căutând răspunsuri am găsit mai multe întrebări sinceră să fiu. Îmi venea să râd de `responsabilitatea` pe care şi-o aroga unii. Si am pornit tot monologul pe un ton sarcastic ironic si aşa am de gând sa-l continui. Si sunt atenta la la construcţie chiar in momentul in care scriu `momentul`.Si gata , momentul a trecut.
Mulţumesc, eu nu vreau responsabilitate, nu vreau sa fiu formator de opinii. Vreau sa am blog! Sa fiu sincera in el, sa nu fiu constransa de o serie de factori aşa-zişi educativi. Poate uneori nu vreau sa scriu ceva pertinent, vreau sa scriu doar aşa...sa-mi demonstrez ca pot. . Uite..pot!
Nu de alta ...dar uneori educaţia mă oboseşte. Educaţia lor, a celorlalţi.

Manifest!

Gândindu-mă retrospectiv mi-am dat seama că de ceva vreme mi-l doream. Nu aveam motivul, acel element declanşator care să mă facă să scriu pagină după pagină, să-mi torn gânduri şi experienţe mereu noi. Se pare totuşi că aşteptarea lui a fost benefică pentru că mă pot scutura de inhibiţii pentru a scrie... fără imaginaţie.
Pot sa-mi asternt ganduri punctual, cu liniuta, le pot formula si in fraze coerente. Pot fi schematica sau, dimpotriva, cursiva. Nu trebuie imaginatie, trebuie coerenta (minciuna!..cred ca, de fapt, nici coerenta nu pot fi). Si-atunci, ce fac? Expir, inspir si-mi trasez coordonatele. Pot scrie incoerent, fara imaginatie despre literatura, film, muzica, politica, mine (stiu, neinteresant, dar acest demers poate avea puteri taumaturgice).
Ma situez de-a curmezisul lumii in care traiesc. Asta ca un avertisment. M-am saturat de mitocanie, incultura, nesimtire, nepasare si toate aceste ne-uri si in-uri care stau la baza unei societati putrede. Stiam aceste trasaturi de-o vreme dar imi trebuia ceva puternic, ceva care sa ma trezeasca din letargie.
Leacul l-am primit aseara, la teatru fiind. Ca tot omul, mi-am cumparat si eu bilete la teatru pentru avanpremiera spectacolului Visul unei nopti de vara de la Teatrul National Cluj Napoca. Aveam bilete putin in spate dar nu mi-am facut probleme pentru ca sunt destul de inalta iar scaunele la teatru sunt asezate in asa fel incat sa nu se alinieze spate in spate pentru a permite tuturor o vizibilitate cat de cat acceptabila. Ghinion! Pot sa mai repet cuvantul de trei ori si tot n-ar avea puterea pe care a avut-o aseara in mintea mea. In fata mea, o domnisoara care la iesirea din casa a simtit nevoia sa-si tapeze parul. Ok, nimic in neregula. Doar ca exagerarea nu este mama reusitei. Din pacate pentru ea...si pentru mine. Avea parul cat Empire State Building si oricat m-am rugat sa se lase el se incapatana sa stea teapan. M-am resemnat intr-un sfarsit si m-am mutat putin spre stanga astfel incat sa ghicesc ceva din ce se intampla pe scena. Nu m-am gandit ca fatuca nu sta comod si simte nevoia sa se foiasca, sa se incline pe scaunul din fata, in stanga, in dreapta, zici ca era posedata. Deja fierbeam. Imi venea s-o pocnesc peste freza minunata. Pe la mijlocul spectacolului si-a gasit, draga de ea, pozitia convenabila. Eram deja obosita si plictisita. Obosita din cauza fitnessului continuu pe care am fost nevoita sa-l fac si plictisita dintr-o cauza si mai nobila. Piesa de teatru dupa cum stiti e o comedie. E intr-adevar comica incercarea de punere in scena a spectacolului pe care-l pregatesc mesterii pentru nunta lui Tezeu si a Hippolytei. Doar ca viziunea regizorala a fost de un comic ieftin, cu numeroase aluzii sexuale care nu-si aveau rostul si umor de proasta calitate. Bineinteles ca publicul a fost in delir. Rageau fara rost si bateau din palme in mijlocul spectacolului dupa fiecare replica sau scena mai `comica`. Ma simteam ingrozitor. Imi venea sa ma ridic si sa plec. Cireasa de pe tort a fost pusa de doi indivizi. Asta inseamna ca am avut un tort cu doua cirese. O tipesa a inceput sa vorbeasca la telefon `in soapta` in mijlocul spectacolului. Vorbea si explica de zor, cum ca ea e la teatru si nu poate vorbi acuma. Altul de langa mine s-a ridicat in timpul piesei si a iesit afara, deranjand jumatate de rand. S-a intors victorios (deranjand jumatate de rand) peste 10 minute cu o punga de chipsuri in mana. Si, da, ati ghicit, le-a mancat si-a fosnait pe toata durata piesei de teatru. Mai mult decat atat, la sfarsit a lasat punga aruncata langa scaun. Experienta mea culturala de ieri a fost sortita esecului, deci.
VREAU sa traiesc intr-o altfel de lume. O lume (tara) in care Basescu si ai lui sa fie acolo unde le e locul, in niciun caz in pozitii de unde pot fi priviti ca modele demne de urmat. VREAU ca tinerii sa gaseasca modele in alte parti, sa citeasca, sa se culturalizeze. Stiu ca sunt utopii astea dar mi le doresc. Vreau o lume mai buna, mai frumoasa.. Cred ca unii putem contribui cumva la reaizare ei.
Macar cu un fir de praf de caramida.
Ghid de supravietuire a sufletului, asta fac. Pentru cine simte ca se sufoca, o gura de aer.