Îmi asum răspunderea! (aş vrea eu...)

Nu cred că mai trebuie să povestesc nimănui ce se întâmplă azi în România. Spun "ce se întâmplă azi în România" fără nicio strângere de inimă, fără teama de a părea penibilă sau repetitivă sau prea dramatică. În cel mai bun caz se mai scrie despre acest lucru pe zeci de mii de forumuri, în cel mai rău caz va fi al ţ-şpelea articol de acest gen pe care-l citiţi. Am avut de ceva vreme voinţa să-l scriu doar că-mi era teamă că voi prea prea implicată şi, de-aici, incoerentă.

Nu mai vreau să vorbesc despre nepăsarea, despre incompetenţa sau despre indolenţa multora dintre oamenii care se perindă pe aşa numita "scenă politică" actuală. Am simţit nevoia să pun în ghilimele această sintagma pentru că în momentul acesta am senzaţia că acei oameni se plimbă deja pe un piedestal politic (şi plimbă e verbul potrivit). Se tot perindă prin faţa noastră nişte personaje pe care mie îmi e greu să le mai privesc. De fapt, de ce să nu fiu sincceră? Greaţă e cuvântul. Mi-e pur şi simplu greaţă să le mai privesc. Cred că nu sunt singura deci mă consolez cu gândul ăsta.

Ce mi-a atras atenţia şi lucrul despre care voiam, de fapt, să scriu e fraza preferată a politicianului român să nu zic a pedelistului român că despre asta e vorba, la urma urmei. "Îmi asum răspunderea" (şi corul de îngeri "Aleluia!"). Tinde să devină vorba mea preferată, din toată limba română. Când o aud simt fiori, fiori prin tot corpul. Băsescu îşi asumă mereu răspunderea. Dacă o face Băsescu în mod obvios o va face şi Boc, deci Boc îşi asumă mereu răspunderea. Vlădescu îşi asumă continuu răspunderea, el e răspunderea însăşi. Ce mai? Suntem o naţune de oameni responsabili! Ok, eu înţeleg că acest a-ţi asuma răspunderea are un fel aplicaţie politică, o fi vreun termen care se referă la o realitate care mie-mi scapă dar, adevărul e că sună bine, sună demn, are priză la public (sau să îndrznesc să folosesc trecutul?). Băsescu îşi asumă răspunderea pentru ceva legi (ştiu eu care) pe care le-a promulgat după care s-a răhăţit pe ele. Dar şi-a asumat răspunderea! Aaaaa..păi dacă şi-a asumat răspunderea e în regulă, ne speriaseram că nu şi-o va asuma. Boc îşi asuma şi el răspunderea în faţa Parlmanetului. Şi toată lumea e straight face! Pentru ce? Nu ştim..dar stai! Şi-a asumat răspundere, băi! Aaaa..şi-a asumat răspunderea! Dacă nu şi-o asuma era nasol.. Acum, că ştim că şi-a asumat-o putem pune capul pe pernă noaptea.

Acuma, mă scuzaţi, eu nu sunt nici profesor de Drept Constituţional, nici prim-marinarul-amiral (sau ce-o fi fiind) al ţării. Eu sunt un simplu profesor care vrea şi el (bine, ea) să înţeleagă cum e cu asumatul răspunderii. Ok, ok, am înţeles, îşi asumi răspunderea, foarte frumos, admirabil. Şi...ce? Ar trebui să vi se ofere vreun premiu, vreo distincţie specială? Vi le luaţi singuri, nu trebuie să vi se dea (premiile, that is). Vă asumaţi răspunderea şi pentru asta, ştim.

aş vrea să pot să-mi asum şi eu răspunderea, din păcate nu îmi permit lucrul acesta, sunt prea grasă....ăăăăă..pardon, am vrut să zic că sunt prea bugetară.

B(l)essing the waves.

M-am certat eu pe mine timp de două luni. Hai, hai, scrie. Şi mă împingeam de la spate. Dar, din păcate, nu merge chiar aşa. E ciudat să fii condiţionat de ceva ca să continui să scrii. Adică, îmi stăruia în minte ideea conform căreia sunt OBLIGATĂ să scriu regulat dacă tot mi-am făcut blog. Nu am " abandonat" micul meu proiect, doar că ştim cu toţii versul "E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune". Asta e scuza mea, cât se poate de valabilă, zic eu: Nu am avut nimic important de comunicat. Nu m-a stimulat nimic atât de puternic încât să simt nevoia să scriu. Am avut câteva tentative dar mi-am dat seama că sunt forţate şi am lăsat-o baltă.

Buuuuuuuuuun...lungă introducere, aş putea spune că aproape inutilă. Unde vreau să ajung? Aşa..motivul articolului. Am văzut un film şi simt nevoia să scriu despre el. L-am văzut ieri dar l-am lăsat să se aşeze :) Am vrut să-l "ţin puţin în mine", pentru mine, să-l simt puţin, să mi-l însuşesc, ca după să pot să împărtăşesc din senzaţii. Şi, credeţi-mă, am ce împărtăşi.

Când spun Lars von Trier mă gândesc la emoţie, trăire, sentiment, senzaţie, tot ce ţine de latura pur umană a fiinţei. M-am încumetat să ma uit la Breaking the waves. Ultimul film de von Trier la care mă uitasem era The Antichrist şi, trebuie să recunosc, rămăsesem puţin marcată. Dogville a fost primul. Oricum, e imposibil să nu rămâi cu o frică în urma vizionării filmelor lui. O frică de ceea ce înseamnă omul. Ţi se înfăţişează în toată imperfecţiunea şi abjecţiunea lui. Ţi-e frică de ce vei descoperi şi că te vei regăsi acolo şi nu vrei să fii pus faţă în faţă cu tot ceea ce eşti şi vrei să ascunzi cât mai bine. Breaking the waves m-a pus faţă în faţă cu mine, ca om. Mi-a plăcut Bess, am iubit-o pe Bess şi îmi doream candoarea ei, îmi doream să regăsesc undeva acea inocenţă pierdută. Nu în mine, ar fi prea melodramatic, dar undeva...

Filmul e împărţit pe binecunoscutele capitole la care apelează tot timpul Lars on Trier. Tensiunea se acumulează gradat prin pauzele dintre capitole, prin lipsa coloanei sonore şi prin evoluţia relaţiei celor doi. Nu vreau să vorbesc despre dimensiunea "creştină" a filmului, sau, mai bine zis, "anti-creştină", e peste tot în filmele lui. Mă interesează mai mult această descoperire a umanului care coincide de cele mai multe ori cu micul "animal" din noi.

Bess sfidează orice regulă, fie ea creştină, socială sau morală. Le sfidează involuntar, pur, în numele unui sentiment care-o sufocă. Se întreabă la un moment dat cum pot iubi oamenii un cuvânt (cuvîntul lui Dumnezeu), oamenii trebuie să iubească o altă fiinţă, asta îi desăvârşeşte ca fiinţe umane. Unde e desăvârşirea rîmâne de văzut. Pentru Bess nu există o altă soluţie decât sacrificiul, aşa înţelege ea această "urcare" pin şi pentru persoana iubită.

Trebuie să recunosc că am rămas cu nişte frustrări în momentul în care a apărut genericul de final. Voiam să mi se ofere portiţă de ieşire la final, un moment de detensionare şi de eliberare totală, la fel ca în Dogville. Nu s-a întâmplat asta. Şi plânsul nu era o soluţie. Aşa că am ales să scriu, poate fi asta eliberarea mea. Şi nu, nu am pretenţia ca acest articol să fie descifrabil, inteleigibil, scopul şi l-a îndeplinit pe măsură ce a fost scris. De cele mai multe ori egoismul nu are limite...