Family affairs: Shadow of a doubt (1943)

Îmi continui săptămâna Hitchcock cu un nou film, de data aceasta Shadow of a Doubt. L-am alespentru că am văzut că încă nu a fost disecat şi mie mi-a plăcut tare mult. Nu am putut să pierd ocazia!

După cum ştim deja, tema familiei e adânc înrădăcinată în filmele lui Hitchcock, cum e, de altfel, şi ideea de dezgust şi decadenţă. Şi cam ttul e atins de această mizerie, nici familia, ca nucelu social, nu-şi poate păstra inocenţa: asaltată de forţe malefice din exterior, ea generează, prin ea însăşi, dinspre interior, zvâcniri ucigaşe.

Primele cadre ale filmului o surpind pe Charlie (Teresa Wright)culcată în pat,întristată de viaţa searbădă pe care o duce împreună cu familia sa. Camera de filmat acţionează şi în cazul ăsta, ca în nenumărate alte filme ale lui Hitchcock, ca un fel de Peeping Tom, care permite oobservare de prea aproape, care spionează şi se apropie tot maimult pentru a vedea totul. De cealaltă parte a continentului, în Philadelphia, unchiul ei, Charles (Joseph Cotten) stă în aceeaşi poziţie. În scurt timp aflăm că această încăpere ascunde un secret şi că ocupantul ei este suspectat de crimă. Indiscreta curiozitate a camerei trezesc suspiciune în noi, ca spectatori. Ne dăm seama că cele două case ascund ceva nedesluşit şi sinistru, ceva ce necesită demascare imediată. Casa din Santa Rosa o adăposteşte familia Newton, în frunte cu Charlie, cea care devine, în această ecuaţie obscură propusă de mişcarea mereu insinuantă a camerei, o criminală, la rândul ei. Natura crimei e totuşi una care nu poate fi ghicită din prima şi nici nu e vreodată explicită pe tot parcursul filmului. Totuşi, încă de la început, această "cuplare" şi, până la urmă, suprapunere de cadre este un indiciu clar al unei legături ectrem de strânse între cei doi. Incestul e mereu insisnuat în film; acesta devine, de asemenea, o metaforă a ataşamentului puternic pe care Charlie îl are pentru tot ceea ce reprezintă unchiul său.



Legătura dintre cei doi pare destul de nesănătoasă încă de la început. Mai ales că cei doi sunt văzuţi din exterior, odată cu reîntâlnirea, ca fiind bolnavi. Unchiul Charles împrumută această boală ca pe o mască care să-i asigure scăparea de poliţişti, nepoata sa este, la rândul ei, bolnavă de emoţia reîntâlnirii.

Această "împreunare" bolnăvicioasă a celor doi o putem observa mai apoi în unele aparente gânduri şi gesturi incestuale, cât şi în identitatea de nume. Această insistenţă a uniunii merge tot mai departe: "We're more than uncle and niece. We]re like twins". Hitchcock pare să aibe o obsesie pentru personajele care seamănă între ele şi pentru dedublare. u pot să nu văd în asta privire batjocoritoare aruncată în direcţia idee burgheze de individualitate.



Prin aducerea unchiului (fratele mamei) în sânul familiei, Charlie încearcă să evadeze din închisoarea vieţii de provincie şi să acceadă la lucruri intense care s-o facă să se simtă conectată la un nivel superior al trăirilor. Unchiul ei este promisiunea acestei iluzii de fericire. Doar că această iluzie a perfecţiunii îi este spulberată în momentul în care află că unchiul mult iubit este, de fapt, un criminal. El nu poate umple rolul de salvator pentru că este cel care ia viaţa, un criminal cunoscut drept "Ucigaşul văduvelor vesele". Această aversiune a lui Charles pentru femei văduve o simţim în scena în care ăşi expune crezul cu privire la inutilitatea vieţii lor: "These widows are now eating the money, drinking the money, they stink of money " De fapt, aceste idei vin din frica organicăde femei care deţin orice fel de putere, frică ce se transformă, contextual, în fica de sexualitatea feminină, prezentă ca laitmotiv în atât de mult filme hitchcockinene.

Printr-un transfer de identitate, ne dâm seama că Charlie îşi doreşte, inconştient, să părăsească idealul de feminitate portretizat de "fata de casa". Prin această dorinţă nereprimată de independenţă ea seidentifică cu văduvele vesele. Astfel, momentele când Chrales încearcă să o ucidă pe Charlie nu vin ca o surpiză pentru spectator. După ce, cu puţin timp în urmă, cei doi deveneau un întreg prin intermediul inelelului pe care Charles i-l oferă lui Charlie, legătura nesănătoasă se rupe brusc şi asistăm la o despărţire dureroasă a celor două principii: masculin şi feminin.

!Some spoliers involved! :)

Dacă văduvele vesele merită să moară pentru accesul la putere, Charlie Newton (care doar visează la o anumită emancipare) nu devine o victimă a tentativelor de crimă ale unchiului său. Charles, oglindirea în exterior a dorinţei de independenţă, e cel care sfărşeşte sub roţile trenului. Charlie, pe de altă parte, este pusă pe piedestalul mediocrităţii pe care l-a respins atât de vehement la început.



Filmul e, de fapt, o diagramă a progresului(sau să fie eşec?) ei de la respingerea valorilor familiei şi a vieţii mic-burgheze spre acceptarea deplină a statutului mamei sale, care este simbolul feminin prin excelenţă.




Sinceră să fiu pentru mine filmul ăsta a fost o provocare şi un adevărat tur de forţă. Mi-a plăcut enorm să descopăr acea imagine a familiei care produce, în curgerea ei lină, celemai violente tensiuni în individ. Şi tocmai acea linişte de deasupra clocotului provoacă fiori. În Shadow of a Doubt, familia cu a ei aureolă strălucitoare pare o apă liniştită şi călduţă; doar că ea se tranformă prea uşor într-o mlaştină de dorinţe refulate care hrănesc demoni aproape imposibil de exorcizat. Şi am văzut şi eu, adevărată oroare a filmuluie chiar ideea de familie americană tipică.

Astea fiind spuse, îmi permit să-l recomand tuturor celor care au chef să se răcorească cu un Hitchcock bun. Vă asigur că se poate vedea şi dincolo de flecărelile mele pseudo-analitice.

Trailer:

Nostalgia filmelor mute: Notorious (1946)

One Hitchcock a day keeps the doctor away. Sau, în cunvintele lui Marian de la FilmSinopsis care ne invită să-l sărbătorim pe maestrul suspansului săptămâna asta, Hitchcock week. Mă alătur şi eu acestei "mişcări" şi îmi încep periplul cu Notorious, unul dintre filmele mai cunoscute şi nu destul de apreciate ale regizorului. Motivul pentru care l-am ales e că mi se pare unul dintre cele mai frumos şi ingenios filmate ]ncercări ale lui. Felul cum se joacă cu luminile şi umbrele şi unghiurile aici e hipnotizant. Ca să fac un mic "ştiaţi că..." filmul ăsta conţine 119 prim-planuri din care 72 sunt prim-planuri extreme. Deci, îl putem numi cumva un exerciţiu al close-up-urilor. Faptul că Hitchcock se concentrează atât de mult pe acest tip de scene şi mai mult decât atât, pe chipul personajelor, aduce cu sine o anumită nostalgie după vechiul Hollywood al filmelor mute în care faţa era un univers în sine, plin de posibilităţi şi nu doar un instrument de producere a sunetului. Există la Hitchcock şi o fascinaţie a obiectului. În acest caz cheia, sticla de vin şi, nu în ultimul rând, renumita ceaşcă de cafea. Şi pentru ca obiectul (cunoscut la el sub denumirea de MacGuffin, un fel de stand-in, oglindă a ceea ce ar putea fi catalizatorul întregii poveşti) să nu preia toată puterea, Hitchcock apelează la această focusare pe chipul personajelor, pentru a-şi face eroina un obiect la fel de preţios în dezvoltarea istorică a filmului său.



Notorious îi are ca protagonişti pe Ingrid Bergman şi pe Cary Grant. Pot să afirm cu siguranţă că între cei doi există o chimie aproape palpabilă pe tot parcursul filmului. Ea e Alicia, fiica unui spion nazist condamnat pentru trădare naţională; el e Devlin, un agent federal care o recrutează pentru a deveni, la rândul ei, spion. De data asta, agent american, care să demascheze o organizaţie a naziştilor stabilită în Rio de Janeiro. Devlin o alege pe ea pentru că îi cunoaşte dragostea pentru America şi, de asemenea, pentru capacitatea ei de a inspira încredere foştilor parteneri ai tatălui ei.

Încă de la început, Alicia ne este înfăţişată drept o femeie promiscuă care nu se ruşinează să-şi folosească trupul şi să-şi înece nopţile în alcool, pentru a ieşi din închisoarea transferului de vină. În momentul în care află de activităţile tatălui său se înveleşte în hainele imoralităţii pentru a se pedepsi pentru trădarea de ţară, de care se simte vinovată la rândul său. În acest stadiu o cunoaşte şi o recrutează Devlin. Ea acceptă să-l ajute şi astfel îşi promite că va deveni o nouă femeie. Între cei doi scânteile încep să sară instantaneu până când, odată cu ajungerea în Rio de Janeiro, o inevitabilă legătură amoroasă se înfiripă. Una dintre cele mai memorabile scene, poate din întreaga istorie a cinematografiei, e sărutul celor doi care durează undeva în jur de 3 minute, în condiţiile în care durata impusă a unui sărut pe ecran la vremea aceea era de 3 secunde! Doar că Hitchcock e ingenios şi "compune" o scenă în care cei doi stau îmbrăţişaţi şi, printre săruturi focoase, se tachinează şi îşi plănuiesc următoare întâlnire.



Micul lor univers e dărâmat în momentul în care Devlin îi comunică Aliciei că va trebui să se reunească cu un fost admirator pentru a demasca celula nazistă. Ruptura dintre cei doi e iminentă pentru că niciunul nu e capabil să-şi lepede imaginea despre sine. Devlin e omul rece şi calculat, in viziunea căruia profesia e cea mai importantă coordonată a vieţii sale, deci nu poate să-i ceară Aliciei să se retragă fără a se nega pe sine ca individ (sau fără a-şi nega imaginea creată în faţa lumii). Alicia e femeia pentru care seducerea unui bărbat nu e niciodată un obstacol, e practic masca pe care şi-o asumă. În plus, în momentul în care se simte împinsă spre această misiune chiar de bărbatul despre care credea că o iubeşte, se vede forţată să accepte cererea în căsătorie a lui Alex Sebastian (prietenul neamţ al tatălui său). Prin infiltrarea ei în casa şi societatea acestuia, ea reuşeşte să afle cu uşurinţă de existenţa unui secret care stă ascuns în pivniţa pentru vinuri. Odată cu furtul cheii ea devine un soi de restauratoare a ordinii fireşti a lucrurilor. La o petrecere dată în cinstea ei, împreună cu Devlin, se furişează în pivniţă şi descoperă secretul păstrat atât de aproape de Sebastian şi asociaţii săi.

Nu o să mai dau detalii despre ce se întâmplă mai departe pentru că n-aş vrea să le stric, celor care nu l-au văzut, plăcerea vizionării. O să spun doar că sfârşitul e una din scenele mele preferate. Se vede, nealterată, sclipirea de geniu a lui Hitchcock care "rezolvă" conflictul în modul cel mai elegant posibil.



Scene memorabile sunt o grămadă. Scena de început a petrecerii, un mic exemplu, în care, prin intermediul unei viziuni "de sus", ni se înfăţişează grandoarea sălii. După care unghiul se închide uşor, focusându-se asupra Aliciei şi a lui Alex surprinşi în mijlocul unei conversaţii, pentru ca la final camera să aibe în prim-plan pumnul strâns al Aliciei, care încearcă să ascundă cheia.



Notorious e o altă expresie a multor obsesii care l-au bântuit pe Hitchcock de-a lungul carierei sale: femeia fatală care radiază un magnetism irezistibil, transferul de vină între indivizi, ambiguitatea dintre vină şi inocenţă, toate astea înglobate într-o poveste incredibil de bine spusă.



Poate au fost şi momente mai slabe ale filmului dar eu le-am trecut cu vederea, hipnotizată fiind de ce se întâmplă pe ecran. Pe tot parcursul filmului, chipurile acelea în prim-plan ascund şi în acelaşi timp dezvăluie, devin o prezenţă pe cât de ordonatoare pe atât de destabilizatoare, sunt deopotrivă o mască şi un index continuu de trăiri şi emoţii. Îl recomand cu căldură tuturor drept unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Hitchcock şi abia aştept ziua de mâine şi următorul lui film despre care o să povestesc.



Trailer:

Spaima cinefilă: Filme care m-au şocat-speriat

Se pare că din cauza curiozităţii mele să aflu filmele care-au înfricoşat-o pe Maria de la Film. Cultura, Arta, am deschis o mică cutie a Pandorei care a eliberat o "groază" de filme pe care probabil nu le voi vedea niciodată. Printre cei care au contribuit la disconfortul meu se numără Adriana de la Cinematca lu Zăvoi, Angela de la AnzhelaMovies şi Piratul Cinefil. Zic disconfort pentru că eu nu sunt o fană a filmelor de groază. Ba din contra, mă feresc cât de mult pot de ele. Asta pentru că ţin foarte mult la somnul meu de frumuseţe şi-mi place să fie sănătos şi nederanjat de tot felul de viziuni desprinse din experienţe de pe ecran. Cu toate astea am reuşit să găsesc câteva filme la care mi-am permis să mă uit şi care mi-au provocat câţiva fiori pe şira spinării. Eu mă sperii repede deci alegerile mele s-ar putea să fie dezamăgitoare, nu mă judecaţi prea tare. Nu le-am aranjat în nicio ordine,aşa mi-au venit în minte, aşa le scriu.

The Exorcist- Sincer pentru mine filmul ăsta e Alfa şi Omega filmelor de groază. L-am văzut, mică şi naivă, într-o seară când eram singură acasă. Îl dădeau pe la televizor şi eu aveam nu mai mult de 14 ani. Nu pot spune cât de tare m-a marcat. Sunt convinsă că din cauza lui nu mai pot (şi nici nu mai vreau) să mă uit la filme horror.
Scariest scene: Tot ce ţin minte e că fata aude ceva bocăneli prin pod şi începe să i se mişte patul şi are nişte convulsii îngrozitoare. E o aminitire care şi acuma îmi face pielea ca de găină.



Blair Witch Project- După experienţa cu Exorcistul m-am cam lecuit de filmele horror, dupăcum am zis. Dar m-am trezit cu nişte prietene la un moment că vrem să fim voinice şi să-l vedem pe ăsta. Pentru mine a fost a bad idea. Sunt convinsă că nu e nu ştiu ce film, dar pe mine m-a îngrozit. Era şi primul film pe care-l vedeam filmat aşa şi chestia asta îmi dădea aşa un bad vibe. Nu cred că mai trebuie să spun că pădurea a început să primească alte conotaţii în mintea mea.
Scariest scene: Ţin minte plănsetele alea de bebeluşi care şi-acuma mă îngrozesc. Şi cum li se aude lor respiraţia când fug pe-acolo.




Child]s Play, Poltergeist, Candyman- Le-am pus pe toate trei în acelaşi loc pentru că sunt filme pe care le-am văzut foarte mică fiind şi nu mai ţin minte mare lucru din ele. Ştiu că mă uitam la ele cu o plăcere oarecum vinovată şi-mi plăcea senzaţia de nelinişte pe care mi-o dădeau. Până au ajuns să mă îngrozească. Păpuşi criminale şi oameni cu cărlige pe post de mănă? Nu-i chiar indicat când eşti copil.
Scariest scene: Cel mai mult ştiu că mă speria fata aia mică blondă care se uita la ecranul televizorului care nu emitea nimic. Bad memory!




Jaws- Şi dacă tot a avut relansarea pe pe Blu Ray de ce să nu apară şi el aici? Mai ales că e un film care mi-a creat fobie de mare. Pe ăsta l-am văzut de două ori că am decis la un moment dat să-l revăd să-mi dau seama ce m-a putut speria aşa de tare. Şi acuma, la a doua vizionare nu mi-a fost indiferent. Nu mă încântă deloc ideea unui rechin uriaş şi viclean căruia îi e sete de sânge permanent.
Scariest scene: Cred că în cazul ăsta muzica a avut un rol destul de important. M-a ţinut mereu în prză şi suspansul pe care l-a creat a fost din categria ălora aproape palpabile.




Alien- S-au zis foarte multe despre el deja şi cam apare în toate listele aşa că nu mă mai întind. E tot din categoria filmelor pe care le-am văzut când eram mai micuţă şi m-au speriat extrem de tare. Ideea aia de exil în spaţiu, fără locuri unde să te ascunzi şi fără nimeni împrejur ca să te ajute îmi dă şi acuma fiori. Culmea, îmi dă un sentiment de claustrofobie. Sau asemănător cu ea.
Scariest scene: Când apare urâtania aia de extraterestru cu capul ăla cilindric şi dantură proastă. Cred că e una din cele mai scarry scene pe care eu mi le amintesc.





The Seventh Continent- Ăsta nu-i de groază dar pe mine m-a cam scuturat din toate temeliile filmul ăsta. Cred că nici cel mai înfricoşător film de groază n-are impactul pe care l-a avut filmul ăsta la final. De la atmosferă, la lentoarea cu care se întâmplă totul, la sfărşitul şocant, ăsta e un film care trebuie menţionat. Mi-a furat toate emoţiile posibile, s-a jucat cu mintea mea într-un fel cum numai Haneke poate s-o facă.
Scariest scene: Nu vreau să divulg prea multe pentru cei care nu l-au văzut încă şi vor s-o facă (TREBUIE s-o facă!) dar pentru mine sfârşitul cu scrisul pe perete a fost foarte şocant.




An American Crime- Nu pot să explic halul în care am plăns la filmul ăsta şi şocul pe care l-am avut uitându-mă la el. Nu cred că cineva poate să spună că filmul ăsta (sau povestea din spatele lui care, vă vine să credeţi sau nu, e adevărată) nu e unul dintre cele mai înspăimântătoare poveşti puse vreodată pe ecran. Nimic nu e mai înfricoşător, pentru mine, decât un om lipsit de umanitate. Şi când oamenii ăia sunt copii, cu atât mai mult.
Scariest scene: Iar nu vreau să zic prea multe dar filmul e făcut numai din scene şocante de la început la sfârşit. Toată oroare prin care trece fata e de neconceput şi extrem de şocantă.



Antichrist- Îl acuz pe Von Trier de multe nopşi de nesomn după filmul ăsta. Nu ştiu dacă mi-am revenit vreodată complet dupa şocul care-a fost pentru mine Antichrist. Şi nici nu m-a prevenit nimeni înainte. Ştiam că o să fie greu de mestecat şi de înghiţit dar nu m-aş fi putut pregăti niciodată pentru ceea ce-a urmat. E genul de film care, ca şi The Seventh Continent te seacă de absolut orice emoţie. Te prinde de gât şi te tăvăleşte pe jos şi, să fiu sinceră, face ce vrea cu tine. Nu e un film pentru oamenii slabi de înger ca mine.
Scariest scene: Nu e o surpriză pentru nimeni dacă zic că cea mai groaznică scenă a fost una care include organe genitale şi-o foarfecă ruginită. Numai găndul îmi dă fiori. Ăsta e clar genul de film pe care nu-l voi mai revedea veci.




Twin Peaks- Asta e ultima mea opţiune şi l-am pus la sfârşit pentru că s-ar putea să fie cel care mi-a provocat cele mai multe insomnii. Că am crescut cu el şi ştiu că la noi în casă nu se prea uita nimeni că ne era frică. Numai amintirea intro-ului şi a melodiei ăleia îmi provoacă mici tremurici. L-am revăzut recent, acelaşi impact. Încă nu l-am terminat că mi-e frică să mă uit la vreun episod seara şi numai atunci am timp să mă relaxez cu un film. Povestea Laurei Palmer e înfricoşătoare şi fascinantă în acelaşi timp. Combinaţie extrem de bizară.
Scariest scene: Hands down apariţia lui Bob în viziunile oamenilor. Eu nu ştiu cum au reuţit să-l găsească pe nenea aia cu privirea aia de dement care-i gata să sară la tine din ecran. De fiecare dată când apare prin viziunea cuiva ma apucă transpiraţiile.

La sfărşit o să mai fac două menţiuni care cred că merită un loc în topul filmelor care m-au speriat pe mine. Şi sunt seriale amândouă: The X files şi The Twilight Zone. Nu le-am făcut intrări separate că nu mai ţin minte foarte mult despre ele, doar că.mi dădeau insomnii când eram mai micuţă.

Cam asta e lista mea. Nu-s amatoare de filme de groază, după cum am mai spus aşa că lista mea ar putea părea foarte light pentru unii. Ce să fac? Sunt prea fricoasă ca să fiu amatoare.

On the edge: Moonrise Kingdom (2012)

Am avut săptămâna asta un picuţ de timp liber şi am decis să mă duc să văd Moonrise Kingdom, ultimul film al lui Wes Anderson, film despre care am vorbit şi aici. Am vrut să-l văd pentru că, deşi nu-s mega-fană Anderson, eram curioasă să văd la ce-a mai lucrat în ultimul timp. Şi traierul arată foarte bine. Şi,de ce să nu recunosc, lumea Wes ANderson pare fascinantă. În plus, grupul de actori care apar nu are cum să nu te atragă: Bill Murray, Frances McDormand, Bruce Willis, Edward Norton, Tilda Swinton şi Harvey Keitel. Eşti (sunt?) pur şi simplu starstruck numai când vezi o asemenea aliniere.

Filmul a avut premiera la Cannes anul ăsta, câteva zile mai târziu făcându-şi apariţia şi prin cinemaurile din UK. Am tot vrut să mă duc să-l văd dar tot timpul a apărut căte ceva şi până la urmă ieri am decis spontan că e timpul. Sinceră să fiu, nu m-a impresionat şi aveam deja aşteptări destul de scăzute. Nu cred că e un film prost şi vizual e excelent, ca o bucată din cea mai fină şimai dulce-amăruie ciocolată pe care ai putea-o savura vreodată. Cu toate astea pe mine m-a cam lăsat rece şi, deşi nu durează decâto oră jumate, pe mine m-a plictisit. Cred că Wes Anderson ori te fascinează, ori ba. Nu prea este cale de mijloc. Şi eu mă cam regăsesc în no man's landul care e jumătatea drumului. Şi mi se pare tot timpul că îmi scapă magia de care vorbeşte toată lumea, dar nici nu-mi displace total.



Filmul spune povestea a doi copii care nu se pot integra deloc în lumea din care fac parte, se îndrăgostesc subit şi decid să fugă împreună şi să-şi construiască propriul univers. Lumea în care îşi consumă existenţa e o insulă în Pacific, într-un peisaj de vis, uşor melancolic., care pare un soi de axis mundi, mai mult decât atât, pare singurul loc de pe planetă, iar personajele din film, singurii oameni care o populează. Şi, deşi perioada e undeva prin anii '60, filmul "suferă" de o atemporalitate care-i conferă o atemporalitate de basm. Asta pentru că mereu ai impresia că ai deschis o carte de poveşti şi în faţă ţi s-a aşternut neaşteptat, tărâmul fantastic despre care tocmai ai citit. Băiatul îşi dă "demisia" din clubul de cercetaşi din care face parte şi porneşte hotărât spre locul de întâlnire pe care şi l-au stabilit scriindu-şimici scrisori. EA, Suzy (Kara Hayward): rochiţă roz (pare o fătucă desprinsă din Blowup-ul lui Antonioni, valiză unghiulară galbenă, pleoape prematur vopsite, pisică drăgălaşă care a fost personajul meu preferat din tot filmul. Şi deşi e o pufoşenie pe care n-ai cum să n-o iubeşti, asta spune mult despre calitatea personajelor. EL, Sam (Jared Gilman): uniformă kaki de cercetaş, mini-canoe din lemn, căciulă de blană cu coadă şi ochelari cu rame negre, groase. Ei sunt cei doi care cauzează agitaţie în mica comunitate când fug în sălbăticie, unde se simt în siguranţă unul în prezenţa celuilalt. Captain Sharp (Bruce willis) e poliţistul cam sentimental care-i caută cu ajutorul lui Ward (Edward Norton) care e căpitanul deciziei de cercetaşi din care Sam face parte şi părinţii fetei, Walt şi Laura (Bill Murray şi Frances McDormand), care par uşor desprinşi de realitate.



Repet, vizual filmul e o minunăţie, o bijuterie cum numai Anderson ştie să şlefuiască. Dar mi se pare că aici i se opreşte magia. Scenariul mi s-a părut aproape inexistent iar personajele atât de nedezvoltate şi de "random" că nu mi-a venit să cred cum Wes Anderson a lăsat asemenea actori să pară nişte biete manechine unidimensionale. Şi pentru mine a fost deranjant. Nu mă jenează un film lent(ba din contra!) care să aibă multă substanţă şi substraturi pe care să-ţi ţeşi propria viziune, dar când substanţa lipseşte cu desăvârşire, ce faci? Adică da, am înţeles, copii care îşi trăiesc prima dragoste şi în a căror lume creată nu există dramă mai mare decât să fie despărţiţi. Dar parcă lucrul ăsta nu e satisfăcător. Eu tot timpul caut mai mult. Poate-s mai pretenţioasă de fel! Speram la un artificiu de scenariu dar s-a lăsat mult aşteptat şi la sfârşit am rămas doar cu dorinţa. Adică artificiile apar oarecum dar sunt cumva trase de păr chiar dacă accepţi pactul cu lumea ficţională din care fac parte.

Un aspect care mi-a plăcut enorm a fost muzica. Excelentă. Unrechile mi-au fost inundate de muzica franceză a anilor '60 care, trebuie să recunosc, s-a suprapus perfect peste atmosferă. Francoise Hardy sună excelent. Melodia, care apare şi în trailer, se poate asculta aici.



All in all Moonrise Kingdom e un film făcut de copilul din Wes Anderson (The Royal Tenenbaums, Rushmore, Fantastic Mr. Fox). Universul lui e extrem de bine conturat si extrem de atrăgător pentru privitori. Mintea lui trebuie să fie unloc tare interesant de explorat. (Oare la fel de frumoase-i sunt şi gândurile?) Păcat că, punând atât demult accent pe stil şi uitând esenţa, sepierde multdin ceea ce ar fi putut fi un film excelent. Eu tot nu pot lua o decizie hotărâtoare în privinţa lui şi rămân (încă) în dubii. De amuzant nu mi s-a părut tare amuzant dacă stau să mă gândesc. am zâmbit la căteva faze. Îl recomand pentru cei care vor să se relaxeze cu un film uşurel care reuşeşte să hipnotizeze. Eu o să-i aştept următorul film care, mereu speranţe, vreau să mă dea pe spate.

Trailer:

Joaca de-a criminalii: Badlands (1973)

Cum să mă simt confortabil şi să fiu relaxată când încerc să scriu despre un film al lui Malick? Mi-am promis mie să scriu despre fiecare film din lista alfabetică. Săptămâna asta a venit rândul literei B şi deja când mă gândesc la literele C şi D mă ia cu leşin. Ce mă mai ajută puţin să-mi deblochez sinapsele e noul album de la Metric pe care-l puteţi şi voi asculta aici. Malick+ Metric= Love. Trecând peste tertipuri de-astea pe care le scrii pe ziduri pe la 15 ani (eu nu am fost un adolescent precoce, am copilărit mult şi încă o fac), Badlands e un film care mă intimidează. Cum să scrii pertinent despre munca unui om absolvent de filozofie la Harvard. Uite-aşa scrii... Că-ţi place şi ai o părere pe care poţi s-o susţii chiar dacă nu e cea mai deşteaptă şi mai coerentă.

Badlands e primul film al lui Malick şi e incredibil cum un regizor poate debuta cu aşa ceva. Dacă îi urmăreşti evoluţia (n-are numai vreo 6 filme) îţi dai seama cât de frumos îşi construieşe universul încă de la prima încercare. Să îndrăznesc să spun că e preferatul meu şi că mi-a intrat pe sub piele mai mult la a doua vizionare?

Malick porneşte de la un caz adevărat din America anilor '50, când cuplul Starkweather- Fugate pornesc într-o aventură care se încheie cu uciderea a 11 oameni. Pe ecran cuplul este transformat în personajele Kit şi Holly, jucaţi de excelenţii Martin Sheen şi Sissy Spacek. Cred că ceea ce surpinde în primul rând e distanţa la care te ţine Malick pe tot parcursul filmului. Şi mă refer la o distanţă emoţională pe care el o are faţă de personajele sale şi pe care, în mod evident, ţi-o transferă şi ţie ca privitor.

Kit şi Holly sunt doi tineri care nu se pot integra social care îşi găsesc oglindită singurătatea unul în celălalt. Or, în momentul în care se simt unul pe celălalt dezrădăcinaţi din propria viaţă, prin identificare, se apropie. Singura calitate a lui Kit pare a fi că seamănă cu James Dean, dar asta e mai mult decât de-ajuns pentru uşor-influenţabila şi nepopluara Holly. Ea e, de fapt, cea cu rolul de narator a întregii poveşti. Cu o voce detaşată, plată, de o inocenţă dezarmantă, relatează toate întâmplările care au dus la bilanţul final şi i-au transformat, pe ea şi pe Kit, în cei mai căutaţi criminali din Dakota.

Totul începe, de fapt, când Kit se hotărăşte să-l înfrunte pe tatăl care se opune relaţiei celor doi. Confruntarea se transformă (prea) uşor într-o crimă iar cei doi decid să fugă ca să poată să-şi trăiască iubirea nestingheriţi. Încă de la ănceput totul pare mai mult p joacă de-a mama şi de-a tata. Doi copii care au intrat într-un joc pe care nu-l pot înţelege şi pentru care viaţa trece mult prea repede. Nu au un scop în fuga lor, parcă viaţa e o entitate palpabilă care decide în locul lor şi ei acţioneză în concordanţă. Pistolul e o jucărie pe care Kit o mânuieşte cu o curiozitate şi o exuberanţă detaşată. El urăşte crima dar ucide totuşi pentru că viaţa pur şi simplu i se întâmplă. Înstrăinarea cu care cei doi îşi privesc faptele e pe alocuri înspăimântătoare. În alte momente e de-a dreptul înduioşătoare. Parcă se distanţează de tot şi privesc totul din afară fără a fi afectaţi deloc de cele întâmplate.

Cu toate astea e ciudat cum filmul nu trezeşte reacţii viscerale. Eu, cel puţin, nu am condamnat, nu am empatizat. Pur şi simplu am privit şi am luat totul ca atare, ca pe firescul de care a debordat neîncetat filmul. E ciudat cum un film despre un criminal şi complicea lui poate fi atât de domol şi, de ce nu, poetic. Îmi şi imaginez cum ar arăta aşa un scenariu transpus în ziua de azi şi imaginat de un alt regizor, bineînţeles. Încă din primul lui film, asistăm la dezvoltarea acelei tehnici atât de personale cu monologuri lungi spuse pe fundalul unor imagini care surpind imensitatea naturii şi cum ne raportăm noi, ca oameni, la ea.

E ciudat cum platitudinile gândite de Holly în acele monologuri au un ecou în noi ca privitori (sau cel puţin au avut în mine că-s mai superficială, aşa)şi capătă semnificaţiimult mai adânci trecute prin filtrul nostru: Unde aş fi fost acum dacă nu l-aş fi întâlnit pe Kit? Dar dacă mama nu l-ar fi cunoscut niciodată pe tata? Cine ce cel cu care mă voi căsători? Se găndeşte cumva la mine, printr-o coincidenţă a sorţii, chiar dacă nu mă cunoaşte?

Lipsa conştiinţei propriilor crime este de-a dreptul dezarmantă la cei doi. Îi vedem cumva detaşaţi de tot ce se întâmplă, chiar şi de ei înşişi. Legătura dintre ei devine una de conjunctură, până la urmă şi ei rămân doi copii singuri, doi inadaptaţi social, a căror idee de libertate şi eliberare nu poate coincide cu realitatea. Încetul cu încetu fragilul lor univers se destramă şi "insurgenţa" ordinii sociale aduce cu ea sfărşitul călătoriei.

Muzica este şi ea un amestec straniu de inocentă joacă de copii şi sunete care-ti dau fiori prin inconştienţa cu care dansează prin aer.

După cum am mai spus, Malick (regizor, scenarist şi producător) nu-şi judecă personajele, nu le ataşează etichete şi ne obligă şi pe noi să nu facem asta. Şi lucrul ăsta pe mine m-a băgat uşor în ceaţă. Am fost derutată pentru că nu prea aveam idee încotro s-o apuc şi cum să mă raportez la tot ceea ce se intâmpla. Cred că este e un lucru care-mi place enorm de mult la Malick, că nu-şi subestimează publicul şi ăsta e un lucru mare! Trebuie să ne hrănim şi noi cumva egocentrismul.

Trailer:

Listed: Top 15 cele mai aşteptate filme din 2012

Mă gândeam că anul ăsta o sa fie unul cu destul de multă activitate cinematografică, ca să-i zic aşa. Şi am aşteptări foarte mari de la anumiţi regizori şi actori care îşi vor desfăşura forţele pe marele ecran în ce-a mai rămas din anul ăsta. Sunt convinsă că de unele voi fi mulţumită iar, în mod cert, altele mă vor dezamăgi. Cu toate astea, nimeni nu mă împiedică să fiu foarte încântată de premiera unor filme care cred eu că vor face diferenţă în 2012. Tind să cred că ultima parte a anului va fi cea cu filme cu-adevărat bune. Aşadar o să trec în revistă ce aştept eu anul ăsta şi ce cred că va fi cu adevărat interesant de văzut. Lista nu e exhaustivă şi, cu siguranţă, vor mai fi şi altele care nu vor fi menţionate deşi, poate, meritau.

15. Cosmopolis- Nu mă mai lungesc cu filmul ăsta. Am înnebunit pe toată lumea cu el şi asta datorită obsesiei mele pentru romanul omonim al lui DeLillo. Aşteptările mi-au întâlnit o pantă descendentă pentru că se apropie data lansării (15 iunie în UK, imdb-ul nu-mi zice data lansării în România, din păcate) şi pentru că primirea la Cannes nu a fost una fericită. Se vorbeşte prin târg că ar fi destul de slab. Şi asta mă întristează. Rămâne de văzut.

14. Brave- Animaţia mult-aşteptată al celor de la Disney va avea premiera, în sfârşit, anul acesta pe 17 august (şi în România şi în UK). Sunt extrem de curioasă să văd ce-au mai făcut cei de la Disney după Tangled, unul dintre preferatele mele. Şi mai ales că e vorba de o prinţesă curajoasă, care-şi ia viaţa în propriile mâini şi nu aşteaptă un Făt-Frumos s-o salveze. Sunt convinsă că va fi ceva diferit şi mulţumitor pentru mişcarea feministă de pretutindeni.

13. To Rome with Love- Un film de Woody Allen e mereu binevenit mai ales că e primul film în care apare şi ca actor după Scoop din 2006. Dacă pâna acuma a făcut declaraţii de dragoste New York-ului, Barcelonei şi Parisului, de data asta a venit rândul Romei să fie în centrul atenţiei. Cu apariţii ca Ellen Page, Penelop Cruz, Roberto Benigni şi Jesse Eisenberg filmul ar putea prezenta interes. Deşi cu Woody Allen e cam hit and miss. Şi cum Midnight in Paris a fost, în opinia mea, un film bun, mă aştept ca ăsta să nu fie unul foarte reuşit. Mai ales că la premiera de la Roma n-a impresionat deloc.

12. The Great Gatsby- Sunt fană Scott Fitzgerald şi-s foarte curioasă de DiCaprio în rolul lui Gatsby (previziune pentru Oscarul pentru cel mai bun actor?) şi de Carey Mulligan care o joacă pe nimeni alta decât Daisy Buchanan. Ca şi distribuţie mi se pare destul de reuşit dar eu în regizorul a cărei amprentă o poartă nu prea am încredere. Plus că e un preferat al Academiei Americane de Film şi asta e tot timpul o îngrijorare în plus. E vorba de Baz Luhrmann care a autorul iubitului la Oscar (şi doar acolo) Moulin Rouge şi a lipsitului de bun-simţ Australia. Sper, totuşi, să nu fie o dezamăgire. Mai am de aşteptat până în decembrie când va avea premieră aici.

11. Lincoln- Să fiu sinceră, nu-s fană Spielberg. Chiar deloc. Megalomania lui mi se pare de-a dreptul ridicolă. Şi sunt sigură că-şi va face prezenţa şi în cazul filmului ăstuia sau mai ales în cazul filmului ăstuia care relatează un episod din viaţa lui Abraham Lincoln. Mai exact victoria Nordului în Razboiul Civil. Ceea ce mă încântă şi aştept să văd e interpretarea lui Daniel Day-Lewis care-l va juca pe nimeni altul decât Abraham Lincoln. După părerea mea ăsta va fi o altă nominalizare sigură la Oscar pentru cel mai bun actor. E cineva mai tare ca Daniel Day-Lewis?

10. The Place Beyond the Pines- regizorul excelentului My Blue Valentine se pune iar pe treabă împreună cu Ryan Gosling şi rezultatul nu poate fi altfel decât excelent. Sincer, eu îl iubesc pe Ryan Gosling că-i frumos şi talentat şi sunt foarte încântată de fiecare dată când îi văd numele pe vreun afiş. Am impresia că filmul ăsta îl va pune iar în rolul de "stunt driver" de data asta pe o motocicletă. Cine nu e foarte incântat să-l vadă pe Ryan Gosling pe un motor să ridice două degete. Şi ăsta e programat să apară abia pe la sfârşitul anului deci mai e de aşteptat.

9. The Master- Când iei o bucată Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will be Blood) şi o pui în vecinătatea unor nume precum Philip Seymour Hoffman şi Joaquin Phoenix rezultatul nu poate decât să te entuziasmeze. Am aşteptări ridicol de mari de la filmul ăsta şi asta datorită faptului că îmi plac destul de tare toţi trei. Şi povestea pare a fi una destul de interesantă cu intelectuali care prin carismă reuşesc destul de uşor să-i manipuleze pe cei din jurul lor. Cred că premier în UK va fi cândva prin septembrie. Sper să nu mă înşel.

8. Seven Psychopaths- Dacă v-a plăcut In Bruges e normal să aşteptăţi şi al doilea lung-metraj al lui Martin McDonagh. Pentru mine In Bruges a fost o revelaţie la momentul lansării şi sunt bucuroasă să aflu că regizorul s-a înarmat iar cu o bucată Colin Farrell şi a pornit la luptă. Filmul e cu gangsteri şi se anunţă a fi o comedie neagră la fel de delicioasă ca şi primul lui film. Premiera în UK se anunţă pe undeva prin noiembrie, nu ştiu nimic de cea din România.

7. The Grandmasters- Un film destul de mult aşteptat, The Grandmasters, se anunţă a fi un nou succes al regizorului chinez Wong Kar Wai. Eu sunt tot timpul curioasă de noutăţile lui pentru că mi se pare unul dintre cei mai interesanţi regizori care lucrează azi. Va fi, probabil, un film despre arte marţiale care sfidează convenţia, aşa cum ne-a obişnuit până acuma Kar Wai. E, de fapt, un film biografic despre viaţa omului care l-a antrenat pe Bruce Lee. Din câte am văzut, va apărea cam pe la sfârşitul anului şi ăsta.

6. Stoker- Ultimul film al lui Chan-wook Park, regizorul superbelor Oldboy, Sympathy for Mr Vengeance şi Ladz Vengeance. E primul lui film în limba engleză cu actori ne-asiatici. Ar putea fi un eşec dacă e să facem o comparaşie cu primul film în limba engleză a lui Wong Kar Wai. Eu sper a lui Chan-wook Park i-a ieşit şi voi fi cucerită şi uimită de filmul lui. În distribuţie le are pe Nicole Kidman şi Mia Wasikowska (de care mie nu-mi place absolut deloc). E catalogat drept horror deci probabil Park nu se va îndepărta prea tare de paradigma sub care a lucrat atâta timp.


5. Django Unchained- Alt film care va avea impact pe la Oscaruri în opinia mea, e ultima încercare a lui Quentin Tarantino. Şi când îi ai în distribuţie pe Leonardo DiCaprio, Samuel L. Jackson, Jamie Foxx şi, nu în ultimul rând, Christoph Waltz, succesul e aproape garantat. Sunt curioasă cum se apropie filmul ăsta de universul lui Tarantino şi cum va găsi tertipuri să facă sângele să sară de peste tot într-o poveste situată undeva în Mississippi care vorbeste despre sclavi eliberaţi care încearcă să-şi refacă viaţa. Îl văd şi ca pe un soi de spaghetti western. Sunt sigură cp va fi destul de controversat.

4. Rust and Bone- Ammai vorbit de el, e un film pe care abia aştept să-l văd pentru ca sunt convinsă că va fi bun. Regizorul e Jacques Audiard, cel care a făcut şi excelentul Un Prophete şi mai puţin cunoscutul The Beat that My Heart Skipped . Actriţa din rolul principal e Marion Cotillard iar trailerul, dipă cum am mai zis, mi se pare excelent. E, printre altele, o poveste de dragoste şi de prietenie care, în mod sigur, va impresiona. Data premierei e începutul lui noiembrie pentru UK.

3. Only God Forgives- E prezentat ca a avea premiera în 2012. Sper din suflet să fie cazul pentru că-s foarte entuziasmată de el. Din nou combinaţia Nicolas Winding Refn (Drive)+ Ryan Gosling. Cred că dacă anul trecut a fost anul Ryan Gosling, 2012 o să fie anul Ryan Gosling secund. Pe lângă cei doi, the dream team este întregită de Kristin Scott Thomas. Meciuri de box ilegale prin Thailanda, violenţa şi un personaj care se anunţă cel puţin la fel de interesant ca The Driver. Abia îl aştept şi sunt convinsă că nu mă va dezamăgi.

2. To the Wonder- Mi-a fost atât de greu să-l pun pe locul doi pentru că voiam foarte mult să fie pe 1. Dar cred că e un film pe care-l aştept mai mult decât pe cel mai recent film al lui Malick. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el dar pe lângă ăsta pe care-l lansează în a doua jumătate a anului (probabil la Festivalul de Film de la Veneţia) mai are încă 3 (!!!) în lucru. Nu pot decât să fiu încântată şi să-i urez la cât mai multe. To the Wonder îi are în distribuţie pe Rachel McAdams, Rachel Weisz, Jessica Chastain, Ben Affleck şi Javier Bardem, toţi actori de prima mână cum de-atâtea ori ne-a obişnuit Malick. Se anunţă a fi o dramă romantică despre natura legăturii şi relaţiilor dintre oameni. Abia aştept să-l văd. Orium de la Malick nu mă aştept la altceva decît sclipire de geniu.

1. Amour- Nu cred că e o surpiză că pe locul 1 se află ultimul film al lui Haneke. Oricum era cel mai aşteptat film al anului 2012 în ceea ce mă priveşte. S-a ancorat cu-atât mai mult acolo în momentul în care a căştigat Palme D'Or-ul de anul acesta. Nu are rost să mai aberez despre un film despre care s-au sris deja atâtea. E evident că cu greu va fi întrecut de orice altă peliculă anul ăsta. Cel puţin din perspectiva mea, cineva mai bun a Haneke nu există.

Cam astea ar fi alegerile şi recomandările mele pentru anul 2012 dacă ar fi să mă limitez la 15. O să încerc din răsputeri să le văd pe toate până la sfârşitul anului pentru că, în felul lui, sunt sigură că fiecare din ele are ceva calitativ de oferit. Deci total dezamăgită nu am cum să fiu. Poate doar de Cosmopolis şi To Rome with Love dar acolo sunt deja pregătită şi nu mă duc cu aşteptări foarte mari. Ştiu că lipseşte The Dark Knight Rises dar nu-s mare fană a francizei aşa că prefer să mă abţin. Sunt sigură că oricum pe ăla îl va vedea toată lumea deci nu mă stresez prea tare. Pentru că toată lumea e, pe bună dreptate, "nu, Batman! Batman!"

Ce ne-nvaţă fraţii Dardenne: Le Silence de Lorna (2008)

În timp ce îmi "răsfoiam" colecţia de filme am dat din pură întâmplare peste Le Silence de Lorna film al mult-apreciaţilor-în Europa fraţi Dardenne. Doi regizori belgieni care lucrează ca unu şi încearcă să ne explice cum stă treaba cu moralitatea în ziua de azi. Spre ruşinea mea, o să recunosc: e primul film al lor pe care îl văd. Am vrut de nenumărate ori să mă duc la cinema să vad The Boy with a Bike (ultimul lor film) dar nu mi+am găsit nicicum însoţitor. Şi deşi nu mă deranjează să mă duc la cinema singură, am folosit lipsa companiei ca pe un fel de scuză că nu mă duc să văd un film catalogat ca fiind destul de valoros anul trecut.

Aşa, Le Silence de Lorna, că despre el vorbim mi-era total necunoscut. Nu am căutat nicăieri să văd despre ce-i vorba, cum este cotat, ce premii a luat, dacă a luat.Ca şi rezultat final, în ansamblu, mi-a plăcut. Bineînţeles, în momentul în care stau să-i analizez părţile îmi dau seama că nu e un film perfect, chiar departe de a fi aşa. Am înţeles, ulterior vizionării, că e cât de cât un film apreciat. A câştigat chiar şi premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes în 2008. Tind să cred că un film, mai ales la Festivalul de Film European, este judecat mai mult după numele care apare în generic şi după amprenta artistică, iar dacă filmul e cât de cât reuşit, cu atât mai bine! Nu zic că juriul de la Cannes nu e unul competent, departe de mine ideea. Doar că mi se pare că-şi fac nişte favoriţi(pe bună dreptate!) pe care ăi premiază constant. În fine...n-o să mai aberez aiurea.

Le Silence de Lorna e o dramă foarte low-key aşa. În principal datorită interpretării "şoptite" a Artei Dobreshi. Ea e Lorna, o emigrantă albaneză care intră într-un joc periculos în momentul în care se decide că îşi doreşte paşaport belgian. O cunoaştem imediat, încă din prima secvenţă, gânditoare, cu zâmbete îndreptate mai mult spre interior, cum îşi strânge banii câştigaţi pentru a-şi face un rost în viaţă. Soţul de cumpărat cu care s-a ales este un băiat dependent de droguri care găseşte în ea ultima şansă de reabilitare ca individ. Dacă la început Lorna tratează totul ca pe un contract (ceea ce şi este) pe parcurs, spiritul civic (poate şi o umbră de sentiment?) îi este trezit şi o vedem încercând din răsputeri să-şi valideze propria "omenie" încercând să-l ajute pe Claudy. Ceea ce trebuie să fie o izbândă, o obţinere a libertăţii, de fapt (paşaport pentru lumea vestică) se transformă rapid într-o închisoare a învinovăţirii şi a remuşcării.

Filmul mi s-a părut în mare măsură unul moralizator şi poate tocmai din cauza asta, grăbit spre o concluzie care, culmea, întârzie să apară. Sau pe care eu, în limitarea mea, poate n-am prins-o.

E ciudat cum a primit premiul pentru scenariu la Cannes când mie mi se pare că ăsta e punctul slab al filmului. În primul rând, autorităţile par să fie total oarbe la situaţie şi să nu-şi pună nicio întrebare în legătură cu mariajul celor doi. Nimeni nu întreabă, nimeni nu vrea să ştie nimic. Ba mai mult, cererea de divorţ i se acceptă cu un amărât de certificat medical obţinut în urma a două lovituri la mână. Şi una destul de superficială la frunte. Mai mult decât atât, un ditamai omul nu rămâne inconştient de la o lovitură în cap. Nu că aş fi doctor dar e vorba de bun-simţ până la urmă.

Prima parte a filmului pare mult mai închegată pe când, după momentul în care Lorna trebuie să se recăsătorească cu un nenea rusca să obţină şi el paşaportul belgian, totul devine uşor precipitat.

Înţeleg ideea cu transferul de vină, înţeleg încercarea ei disperată de a se revalida ca persoană şi de a-şi răscumpăra greşeală dar, după părerea mea nu e atât de coerentă cum mi-ar fi plăcut să fie.

Mi-a plăcut tipa din rolul principal şi cum a jucat. A avut foarte mult bun-simţ în abordare. Mi-a plăcut de fapt construcţia personajelor şi faptul că nu sunt unidimensionale. Mi-a plăcut cum a fost tratată ideea de vinovăţie şi soluţia aleasă pentru "mântuire". A fost plauzibilă şi s-a potrivit perfect personajelor.

Ca să concluzionez, filmul nu e unul prost dar nici unul perfect. Mi se pare o dramp care se ia pe sine prea în serios şi, din cauza asta, pare forţat. În momentul în care un film face paradă i s-a dus un mare procent din valoare, în ochii mei. Am impresia că lecţia cu tente existenţialiste a fraţilor Dardenne (despre natura răului, raportul călău-victima şi despre originea vinei)nu o să intre în panoplia filmer pe care mi-aş dori să le revăd. Totuşi, o să mai dau o şansă mie şi fraţilor Dardenne. Şi promit să revin cu păreri.