Ce ne-nvaţă fraţii Dardenne: Le Silence de Lorna (2008)

În timp ce îmi "răsfoiam" colecţia de filme am dat din pură întâmplare peste Le Silence de Lorna film al mult-apreciaţilor-în Europa fraţi Dardenne. Doi regizori belgieni care lucrează ca unu şi încearcă să ne explice cum stă treaba cu moralitatea în ziua de azi. Spre ruşinea mea, o să recunosc: e primul film al lor pe care îl văd. Am vrut de nenumărate ori să mă duc la cinema să vad The Boy with a Bike (ultimul lor film) dar nu mi+am găsit nicicum însoţitor. Şi deşi nu mă deranjează să mă duc la cinema singură, am folosit lipsa companiei ca pe un fel de scuză că nu mă duc să văd un film catalogat ca fiind destul de valoros anul trecut.

Aşa, Le Silence de Lorna, că despre el vorbim mi-era total necunoscut. Nu am căutat nicăieri să văd despre ce-i vorba, cum este cotat, ce premii a luat, dacă a luat.Ca şi rezultat final, în ansamblu, mi-a plăcut. Bineînţeles, în momentul în care stau să-i analizez părţile îmi dau seama că nu e un film perfect, chiar departe de a fi aşa. Am înţeles, ulterior vizionării, că e cât de cât un film apreciat. A câştigat chiar şi premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes în 2008. Tind să cred că un film, mai ales la Festivalul de Film European, este judecat mai mult după numele care apare în generic şi după amprenta artistică, iar dacă filmul e cât de cât reuşit, cu atât mai bine! Nu zic că juriul de la Cannes nu e unul competent, departe de mine ideea. Doar că mi se pare că-şi fac nişte favoriţi(pe bună dreptate!) pe care ăi premiază constant. În fine...n-o să mai aberez aiurea.

Le Silence de Lorna e o dramă foarte low-key aşa. În principal datorită interpretării "şoptite" a Artei Dobreshi. Ea e Lorna, o emigrantă albaneză care intră într-un joc periculos în momentul în care se decide că îşi doreşte paşaport belgian. O cunoaştem imediat, încă din prima secvenţă, gânditoare, cu zâmbete îndreptate mai mult spre interior, cum îşi strânge banii câştigaţi pentru a-şi face un rost în viaţă. Soţul de cumpărat cu care s-a ales este un băiat dependent de droguri care găseşte în ea ultima şansă de reabilitare ca individ. Dacă la început Lorna tratează totul ca pe un contract (ceea ce şi este) pe parcurs, spiritul civic (poate şi o umbră de sentiment?) îi este trezit şi o vedem încercând din răsputeri să-şi valideze propria "omenie" încercând să-l ajute pe Claudy. Ceea ce trebuie să fie o izbândă, o obţinere a libertăţii, de fapt (paşaport pentru lumea vestică) se transformă rapid într-o închisoare a învinovăţirii şi a remuşcării.

Filmul mi s-a părut în mare măsură unul moralizator şi poate tocmai din cauza asta, grăbit spre o concluzie care, culmea, întârzie să apară. Sau pe care eu, în limitarea mea, poate n-am prins-o.

E ciudat cum a primit premiul pentru scenariu la Cannes când mie mi se pare că ăsta e punctul slab al filmului. În primul rând, autorităţile par să fie total oarbe la situaţie şi să nu-şi pună nicio întrebare în legătură cu mariajul celor doi. Nimeni nu întreabă, nimeni nu vrea să ştie nimic. Ba mai mult, cererea de divorţ i se acceptă cu un amărât de certificat medical obţinut în urma a două lovituri la mână. Şi una destul de superficială la frunte. Mai mult decât atât, un ditamai omul nu rămâne inconştient de la o lovitură în cap. Nu că aş fi doctor dar e vorba de bun-simţ până la urmă.

Prima parte a filmului pare mult mai închegată pe când, după momentul în care Lorna trebuie să se recăsătorească cu un nenea rusca să obţină şi el paşaportul belgian, totul devine uşor precipitat.

Înţeleg ideea cu transferul de vină, înţeleg încercarea ei disperată de a se revalida ca persoană şi de a-şi răscumpăra greşeală dar, după părerea mea nu e atât de coerentă cum mi-ar fi plăcut să fie.

Mi-a plăcut tipa din rolul principal şi cum a jucat. A avut foarte mult bun-simţ în abordare. Mi-a plăcut de fapt construcţia personajelor şi faptul că nu sunt unidimensionale. Mi-a plăcut cum a fost tratată ideea de vinovăţie şi soluţia aleasă pentru "mântuire". A fost plauzibilă şi s-a potrivit perfect personajelor.

Ca să concluzionez, filmul nu e unul prost dar nici unul perfect. Mi se pare o dramp care se ia pe sine prea în serios şi, din cauza asta, pare forţat. În momentul în care un film face paradă i s-a dus un mare procent din valoare, în ochii mei. Am impresia că lecţia cu tente existenţialiste a fraţilor Dardenne (despre natura răului, raportul călău-victima şi despre originea vinei)nu o să intre în panoplia filmer pe care mi-aş dori să le revăd. Totuşi, o să mai dau o şansă mie şi fraţilor Dardenne. Şi promit să revin cu păreri.