I also want to be in love: Los Amantes del Circulo Polar (1998)

Am decis să scriu câte ceva în fiecare săptămână despre fiecare film din lista mea alfabetică. O să încep, evident, cu Los Amantes del Circulo Polar pentru că e primul şi mă simt foarte legată de el. Şi cum să nu-l amintesc pe Juloi Medem care l-a scris şi l-a regizat? În opinia mea e cel mai frumos film de dragoste făcut vreodată în luptă strânsă cu Before Sunrise şi Before Sunset ale lui Linklater. Ştiu că sunt ştafete înalte dar nu glumesc când spun că le întrece. Şi spun asta pentru că în timp ce Before Sunrise şi Before Sunset sunt înfăţişări realiste ale disecării unor suflete pereche puse faţă în faţă (asta dacă decizi să crezi în aşa ceva), Los Amantes del Circulo Polar aduce o viziune uşor suprarealistă şi susţinută mai mult de idealizarea ideii de dragoste pe care o practicăm cu toţii când ne lovesc fluturaşii.



Filmul, încă din start, merge pe ideea de circularitatea, căutarea şi găsirea cercului care, de fapt, îţi defineşte destinul/ viaţa. Protagoniştii acestei poveşti de dragoste sunt Otto şi Ana, doi copii care sunt puşi faţă în faţă de soarta în momentul cel mai oportun pentru a-şi dezlega sufletul. Între ei se naşte o poveste de dragoste inocentă, bazată pe un soi de afecţiune cu tentă uşor oedipiană. Prin alt tertip al sorţii părinţii celor doi ajung să se îndrăgostească şi, astfel, ajung, fara voia lor, fraţi vitregi.



Parcursul relaţiei lor este unul extrem de fascinant şi, în acelaşi timp, foarte lin. Dacă ataşamentul se produce ăn copilărie, legătura propriu-zisă se întăreşte în adolescenţă când Otto şi Ana ajung să-şi exploreze relaţia cu curiozitatea specifică vârstei. Iubirea lor se consumă în umbra, mereu ascunşi de restul lumii, o păzesc ca pe un secret care odată aflat e în pericol de dizolvare. Sentimentele lor devin din ce în ce mai puternice, pe măsură ce cei doi se maturizează, doar că în momentul în care Otto se vede pus faţă în faţă cu propria conştiinţă ceva se rupe şi destinele lor se văd pentru prima dată despărţite, urmându-şi propriul curs.



De-aici încolo totul e o aspiraţie spre reunire şi, practic, spre închiderea cercului. Se reunesc, ironic oarecum, mai mult la nivel simbolic, în interiorul Cercului Polar, în Finlanda, ţară în care amândoi ajung să fie în acelaşi timp, uneori mai departe şi, treptat, din ce în ce mai aproape unul de celălalt.

Finalul e unul destul de ambiguu, cercul propiu-zis se încheie la nivel structural mai mult. Sunt convinsă că va fi nesatisfăcător pentru foarte multă lume, mai ales pentru cei care caută un final hollywoodian cu artificii şi săruturi a la Rick Blaine şi Ilsa Lund. Prima dată când l-am văzut ţin minte că sfârşitul m-a marcat şi m-a lăsat cu o stare de angoasă pentru că mi s-a părut că îmi pune în faţă eşecul ideii centrale a filmului. Şi nu concepeam ca un minute la final să-mi demoleze nişte convingeri pe cera le-am dezvoltat o oră jumate şi în care am ajuns să cred orbeşte. După ce l-am revăzut de câteva ori mi-am dat seama că, de fapt, Medem se joacă frumos cu ideea de idealizare a unui destin şi că, până la urmă, perfecţiunea o găsim doar în artă. Şi coincidenţele de care s-a folosit pe parcursul filmului pentru a-i uni şi despărţi pe protagonişti sunt, in realitate, proiecţii ale unor dorinţe la nivel pur subiectiv.



După cum spuneam, la nivel de structură, Medem reuşeşte să-şi creeze propria sferă, forma perfectă; numele protagoniştilor sunt palindromuri, începutul şi finalul sunt simetrice, camera ăşi schimbă mereu perspectiva concentrându-se alternativ când pe Otto când pe Ana şi vieţile lor interioare. Aceste treceri sunt marcate prin capitole ce le poartă numele, ultimele 3 ieşind puţin din tipar tocmai pentru a întări ideea de unitate şi simetrie.

Cred că aş putea scrie la nesfârşit despre cât de frumos şi de perfect, in viziunea mea, e filmul lui Medem. pe lângă faptul că e o poveste de dragoste fermecătoare, Medem are şi darul de a o "povesti" atât de frumos... Cadrele pe care le caută şi le găseşte sunt incredibile, în special cele filmate în Finlanda care au un fel de calitate onirică. Parcă dacă rişti să clipeşti şumea respectivă se va evapora instantaneu. Plus că Finlandia (denumirea ăn spaniolă) ar putea fi simbolul împlinirii oarecum, ţara de sfârşit, punctul ultim al călătoriei (ceea ce şi este).

Ceea ce e cu adevărat o realizare notabilă e felul cum Medem îşi dezvoltă personajele, mai ales că cei doi sunt jucaţi de câte trei actori diferiţi: în copilărie, în adolescenţă şi la vârsta începutului de maturizare. Au un parcurs atât de frumos şi de consistent încât nu ai cum să nu-ţi pice cu tronc ca personaje încă de la început. Cred că şi editarea impecabilă dă coerenţă şi consistenţă filmului mai ales că acţiunea nu e una lineară ci se mişcă mereu între mai multe puncte în spaţiu şi timp.



Cred că, datorită faptului că merge pe ideea de coincidenţe şi destin, mi-a adus aminte de Kieslowski, poate şi de-aia mi-a intrat din ce în ce mai mult în suflet. Eu chiar îl recomand tuturor; e, cu siguranţă, un film care are potenţialul de a fi complice multora. Nu pot să notez un asemenea film că asta l-ar încătuşa într-un număr şi nu-i corect. Aşa că spun doar că e exact ce caut eu la un film şi nu văd cum n-ar deveni preferatul tuturor.

Trailer:

Listed: Cannes` most wanted

Dacă tot stau în casă şi visez la ziua în care o să pot simţi şi eu puţin din magia de la Cannes, m-am gândit să scriu un post tematic. M-am tot zgâit de când s-au anunţat selecţiile oficiale la liste şi listuţe şi trebuie să recunosc că sunt destul de entuziasmată de filmele de anul ăsta. Cred că sunt vreo câteva care au potenţial de filme mari. Sunt acolo şi vreo 2-3 pe care le aştept ca pe pâinea caldă de-o vreme bună.

Aşadar, m-am gândit să fac o listă descrescătoare ale filmelor pe care vreau eu să le văd cel mai mult şi mai mult. Mi-a fost destul de greu să aleg doar 15 titluri din marea (oceanul, na) de filme care-ţi fac cu ochiul. Le-am ordonat frumos de la filme pe care mi-ar plăcea să le văd la filme pe care nu mai am răbdare să le mai aştept. Promit că atunci când o să fiu la zi cu toate o să refac lista şi o să le ordonez după preferinţe. Sunt curioasă şi eu câte dintre poziţii vor coincide. O să încerc să-mi şi motivez un picuţ opţiunea ca să nu mă trezesc cu un şir nesfârşit de filme pe care oricum nu le-a văzut nimeni încă. Pentru că dacă citeşti articolul ăsta clar nu eşti la Cannes.

15. Elefante Blanco (Un Certain Regard)- Am început să dezvolt o afinitate pentru cinematografia sun-americană. Ăsta e un film argentinian care mie îmi face cu ochiul. Şi când din ochiul cu pricina face parte şi Ricardo Darin (El secreto de sus ojos) eu mă las destul de uşor convinsă. Teaser

14. MUD (In competition)- L-am ales dintr-o curiozitate puţin bolnavă pentru că îi are ca protagonişti pe Reese Witherspoon şi pe Matthew McConaughey. Şi niciunul nu sunt nişte actori care să merite atenţie. Deci, sunt intrigată. Iar după câte lucruri bune am auzit despre Take Shelter, Jeff Nichols cred că merită puţină atenţie. Clip

13. Le Grand Soir (Un Certain Regard)- Habar nu am la ce să mă aştept de la l. E în listă pentru cp Gustave de Kervern şi Benoit Delepine au regizat Aaltra, un film foarte amuzant pe care l-am văzut acum câţiva ani şi care m-a convins la vremea respectivă. Trailer

12. Thérèse Desqueyroux (Out of competition)- Când am văzut Audrey Tautou cap de afiş trebuie să recunosc că nu prea m-a mai interesat altceva.

11. Moonrise Kingdom (In competetion)- Ştiu că pentru multă lume e filmul cel mai aşteptat de anul ăsta de la Cannes. Mie, de cele mai multe ori, obsesia Wes Andersen mi se pare un soi de hipstereală pe care mulţi o practică în ziua de azi. Se aseamănă din punctul ăsta de vedere cu Jim Jarmusch. Dar sunt şi eu curioasă de el, de ce să nu recunosc? Trailer

10. Hemingway & Gellhorn (Out of competition)- Nu pot să zic că sunt super entuziasmată de Philip Kaufman ca regizor. Ceea ce m-a determinat să-l pun în listă e subiectul+ cuplul Nicole Kidman- Clive Owen. Clip (aia cu happiness in inteligent people m-a făcut să cam scrâşnesc din dinţi dar poate e bun în rest..sper)

9. Io e Te (Out of competition)- Când aştepţi 9 ani după un film ai tendinţa să cam uiţi că îţi doreşti foarte mult să-l vezi. De Bertolucci sunt curioasă oricum, oricând. Clip

8. Vous n'avez encore rien vu (In competition)- Îmi place ameninţarea lui Resnais. Mă întreb, dupa Hiroshima Mon Amour şi Last Year in Marienbad, ce mai e de văzut? Trailer

7. On the Road (In competition)- Sunt fană Jack Kerouac şi am fost foarte entuziasmată când am auzit că Walter Salles o să spună povestea unei generaţii. Am încredere în el pentru că pare să se priceapă la Road Movies. Mi-a plăcut The Motorcycle Diaries. Trailer

6. Jagten (The Hunt) (In competition)- Cam mult am aşteptat după un alt film de Vinterberg mai ales după ultimul lui succes de la Cannes. Sunt extrem de curioasă ce mai scoate din tolbă după puternicul Festen. Trailer

5. 7 Days in Havana (Un Certain Regard)- Cred că m-aş uita cu interes şi la o reclamă la detergent dacă ar fi regizată de Medem. Când pe lângă el îi mai ai şi pe Gaspar Noe, Benicio Del Toro şi LAurent Cantet eşti obligat să fii entuziasmat de patru ori. Trailer

4. Cosmopolis (In competition)- Nu ştiu de câte ori am mai zis că-s obsedată de cartea lui DeLillo. Mi-e atât de frică să nu fie un eşec şi să nu fiu dezamagită de încercarea asta a lui Cronenberg. O să încerc din răsputeri să-l plac pe actorul din rolul principal. Trailer

3. După Dealuri (In competition)- Tot plaiul mioritic aşteaptă filmul ăsta, nicio surpriză. Eu îi ţin pumnii lui Mungiu şi abia aştept să am ocazia să mă delectez cu el. Clip

2. Rust & Bone (In competition)- Eu sunt aproape cnvinsă că filmul ăsta ameninţă să fie unul dintre cele mai bune de anul ăsta. Cu Un Prophet, Audriad m-a convins. Un mare plus pentru Marion care joacă rolul principal. Trailer (nu ştiu de ce dar iubesc trailerul ăsta)

1. Amour (In competition)- Nu am făcut nicicând un secret din obsesia mea cu Haneke. Şi mai e şi Isabelle Huppert acolo. Sunt convinsă că după vizionare tot cap de listă va fi şi abia îl aştept pe următorul. stau tot timpul cu frica în sân să nu cumva să fie ultimul. Doamne-ajută! Trailer (numai uitându-mă la trailer mi se ridică efectiv părul pe mine)

Cam după aşa ceva tânjesc eu în perioada de faţă. După ce le voi vedea pe toate promit să refac lista. Sper să nu am o dezamăgire (prea mare)!

Listed: Index alfabetic de filme aproape de mine

Ca să fiu şi eu cuminte şi să nu lenevesc chiar de tot weekend-ul ăsta m-am apucat să completez micul meu abecedar de filme. Mi-a fost destul de greu să aleg un titlu pentru fiecare literă şi sunt convinsă că am lăsta pe-afară filme care mă vor ţine minte tot timpul pentru mica boroboaţă. Am găsit ideea la Adriana şi mi-a plăcut mult. Nu am citit postul înainte ca să nu mă las furată de peisaj sau inspirată de vreun titlu. Iată, deci, ce-mi zboară mie prin cap noaptea la 4.

A. Los Amantes del Circulo Polar (Pnetru că articlolul nu se pune şi pentru că filmul ăsta e preferatul meu dintotdeauna şi pe Medem îl iubesc tare, tare)

B. Badlands (Petru că Malick e Malick şi filmul ăsta e unul din preferatele mele de la el)

C. Cache (Pentru că Haneke te lasă cu gura căscată mereu şi pentru că sunt convinsă că ăsta e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată)

D. La Double Vie de Veronique (Nu se poate altfel pentru că ăsta e prea aproape de mine)

E. L'Eclisse ("Monica Vitti+ Antonioni" much?)

F. Festen (Trebuia să fie şi Dogma 95 pe-aici şi care altul dacă nu ăsta?)

G. Il Grido (Cred că Antonioni e singurul care apare de două ori şi nu e din greşeală)

H. Hable con Ella (Pentru că e filmul meu preferat de Almodovar)

I. Iklimer (Pentru că Nuri Bilge Ceylan o să fie, dacă nu e deja, mare)

J. Jackie Brown (Pentru că a fost singurul care mi-a venit în minte şi pentru că un Tarantino e mereu binevenit)

K. Kontroll (Pentru că mi-a venit instantanei în cap şi ar trebui să-l revăd. E o bijuterie de film maghiar)

L. Laura (Pentru că am o mică obsesie cu aşa numitele filme noir şi pentru că ăsta l-a inspirat pe Lznch să facă Twin Peaks)

M. Melancholia (Pentru că orice ar zice lumea eu sunt de părere că e un film excelent)

N. Le Notti Bianche (Pentru că e unul din filmele mele preferate de Visconti şi e o mică bijuterie)

O. Oldboy (Pentru că se prinde de tine şi nu te lasă în pace)

P. Paris, Texas (Pentru că e unul din filmele mele preferate şi îndrăznesc să zic ca e aproape perfect)

Q. Quadrophenia (Pentru că altul nu mi-a venit şi ăsta e destul de bun)

R. Requiem for a Dream (Pentru că e filmul meu de suflet şi pentru că altul nu există!)

S. Synecdoche, New York (Pentru că nu cred că m-a durut efectiv capul la sfărşitul niciunui alt film)

T. Trois Couleurs: Rouge (M-am înşelat, Kieslowski are şi el două intrări. Stă aici pentru că Rouge e un film perfect, o incheiere la o trilogie cum nu este alta)

U. Une Femme est une Femme (Godard+ Anna Karina= Love (şi pentru mine))

V. Viridiana (Pentru că Bunuel a fost nebun şi-mi place)

W. Wild Strawberries (Poate că am trişat puţin aici şi am pus titlul tradus dar Bergman trebuia să fie în listă)

X. XXY (A fost singurul cu litera asta pe care l-am putut scormoni în mintea mea. A fost destul de ok.)

Y. Yojimbo (Ca să încapă şi Kurosawa în lista mea deşi nu e preferatul meu de la el.)

Z. Zelig (Pentru că e o comedie perfectă şi nu există una mai amară de-atâta)

Trebuie să spun ca m-am distrat foarte tare făcând lista. Am fost ca un copil scăpat printre dulciuri care nu mai ştie pe ce să pună mâna. Abia aştept să citesc opţiunile altor oameni pentru că sunt convinsă că voi găsi mici complicităţi cu toţi.

Mein Herz Brennt: Lilja 4-ever (2002)

Acum câteva zile, un prieten mi-a adus aminte de Lilja 4-ever. Nici acum nu ştiu dacă să-i mulţumesc sau nu. Îmi pare extrem de bine că l-am revăzut pentru că e unul din filmele care îţi rămân întipărite pe retină mult timp după ce s-a terminat, insă se lipeşte de tine atât de puternic încât efectiv îl simţi la nivel somatic cumva. Cred că mi-am dat voie să-l revăd pentru că mi-am adus aminte că mi-a plăcut mult; am uitat totuşi efectul pe care filmul ăsta mi l-a produs la vremea respectivă. Am plâns prima oară şi eu nu plâng la filme de obicei (sau, poate, nu recunosc asta. A doua oară am plâns şi mai tare. Poate pentru că era noapte şi întunericul mi-a permis desfăşurarea în voie. Cu siguranţă e unul dintre cele mai triste şi mai şocante emoţional filme pe care mi-a fost dat să le văd până acuma. Trebuie să vă avertizez că nu e entertainment ci e o experienţă cinematografică care te lasă vlăguit. Cred că e o trăsătură a filmelor regizate de scandinavi: filme care te pândesc pe la colţuri cu pumni şi picioare pregătite de atac şi nu te lasă până nu te bat bine.



Regizorul se numeşte Moodysson (daţi-mi voie să spun că numele i se potriveşte ca o mănuşă) şi Lilja 4-ever e un film din 2002 care nu cred că a primit toate laudele pe care le merită.

Încă de la început filmul e setat să-ţi dea o trezire zdravănă. Pemine m-a amuţit în pat stând, nici nu vreau să-mi imaginez efectul pe care l-ar putea avea într-o sală de cinematograf. Când din boxe dintr-o dată te bombardeză Rammstein cu al lor Mein Herz Brennt, la volum maxim, eşti conştient c-ai încurcat-o. Tânara pe care o urmăreşti fugind e Lilja, o fată cu chip de înger a cărei groază o simţi şi tu şi pe care o îndemni să fugă mai repede chiar dacă habar nu ai de ce incearcă să scape.



Printr-un mic salt în timp, cu 3 luni în urmă, aflăm că Lilja e o fată dintr-o ţară care a făcut parte din fosta URSS (Lituania, dacă nu mă înşel), a cărei mamă fuge cu iubitul ei în SUA şi care se vede dintr-o dată singură pe lume. Rolul e jucat de Oksana Akinshina, o actriţă care mi s-a părut genială. Dela cel mai mic gest până la cel mai imperceptibil zâmbet, Oksana a fost Lilja şi nimic altceva. Rar am văzut trăiri aşa de intense şi aşa de reale într-un film. În momentul în care se vede părăsită, Lilja încercă să îşi continue viaţa cu naivitatea copilului de 16 ani care nu are bine conturată conştiinţa propriei persoane. Deşi toată lumea îi pare (şi-i este) potrivnică,ea încă speră că într-o zi va scăpa din sărăcia şi monotonia în care trăieşte. Sunt visurile acelea ale est-europenilor care imaginează ţările vestice ca pe un soi de tărâmu al făgăduinţei în care griul propriei vieţi se transformă instantaneu într-un curcubeu arcuit frumos.



Neavând pe nimeni aproape, Lilja se împrieteneşte cu Volodya, un copil la fel de singur pe lume ca şi ea. Între ei se dezvoltă o prietenie ingenuă, fiecar văzând în celălalt resortul care-i ţine, de fapt,în viaţă. Ironia sorţii e că singurul om care-şi doreşte să o ajute e, în acelaşi timp, unicul care nu are niciun mijloc prin care s-o facă.

Când Lilja îşi dă seama că, într-adevăr, mama sa a părăsit-o şi nu îi va trimite bani să o ajute, apelează la singura metodă de a face bani pe care o vede în jurul ei, prostituţia. Scenele de sex sunt focusate strict pe expresii ale feţei, nu există absolut nimic sexual în ele. Lilja pare că îşi pierde corpul, nu şi fiinţa. Când, într-o noapte, îl întâlneşte pe Andrej, norocul ei pare că îşi schimbă abrupt traiectoria. Orbită de dorinţa de a fi iubită şi de a avea un suflet aproape care s-o ocrotească, Lilja acceptă să plece cu el şi crede în promisiunea unei vieţi mai bune în Suedia. Refuză parcă să "citească" toate steguleţele roşii tocmai din nevoia viscerală de a crede în ceva, în cineva. Ceea ce urmează de la punctul ăsta încolo sunt unele dintre cele mai şocante scene din cinematografia contemporană, după părerea mea. Şi totuşi, nimic nu e mai dureros decât momentul în care o vezi că zâmbeşte inocent şi docil la asigurările lui Andrej că vor fi fericiţi.



Nu o să mai divulg nimic în ceea ce priveşte firul narativ pentru că nu vreau să le stric unora plăcerea descoperirii. De ce mi-a plăcut? Pentru că e un film puternic despre mizeria umană, dreptul şi capacitatea de a face nişte alegeri care nu sunt întotdeauna proprii si libere ci sunt condiţionate mereu de factori străini şi, nu în ultimul rând, despre eşecul conştientizat al credinţei oarbe în divinitate. Mi-a mai plăcut pentru că este un film puternic care îţi arată nişte realităţi pe care preferi să nu le afli si, credeţi-mă, filmul nu omite nimic în sensul ăsta. Mi-a plăcut sentimentul de înclaustrare şi aer aproape irespirabil pe care Moodysson îl creează, concentrându-se permanent pe chiupl personajelor ca şi când ar vrea să le pătrundă în suflet.



Am fost surpinsă de muzica de pe fundal care a fost foarte agresivă pe tot parcursul filmului, cred că mă aşteptam la ceva mai a la Dogma95 având în vedere că Moodysson e scandinav. Dar asta îine de preconcepţiile mele. Oricum, s-a potrivit cum în puţine filme se potriveşte. Mi-a mai plăcut că filmul e extrem de trist fără să cadă în melodramă sau pseudo-dramă cerşetoare de lacrimi. E atât de puternic naturalist totul încât nu ai altă opţiune decât să stai ca prostul în faţa monitorului şi să te scuturi de plâns. Şi sentimentul nici nu trece, rămâne acolo ca un ghimpe în coastă şi te bântuieşte ca filmul extraordinar care este. De filme din astea mie mi-e frică.



Şi trailerul:

Fragmente dintr-un mit: Paris, Je T`aime

Ca să-mi reconfirm dragostea pentru tot ce e franţuzesc şi, în special, cinematografie, m-am apucat de dibuit. Şi unde să mă duc altundeva dacă nu la Paris Je T'aime? Chiar dacă nu am văzut niciodată Parisul, filmul ăsta mi l-a arătat dezbrăcat, întorcându-mi-l pe toate părţile şi arucând asupa lui jocuri de lumini şi umbre pe care le-am savurat cu o privire avidă. Filmul conţine, practic, 18 scurt-metraje, fiecare un mic tribut adus oraşului în jurul căruia s-a creat, cu timpul, un mit. Cele 18 filmuleţe sunt făcute de regizori care mai de care, de la necunoscuţi (cel puţin pentru mine) până la oameni deja consacraţi ca Gus Van Sant, alfonso Cuaron sau fraţii Coen.

Ceea ce e foarte fain e că se încearcă pictarea unei pânze a oraşului Paris din mici fărâme. Se încearcă, cel puţin. Acuma, nu ştiu dacă funcţionează atât de bine pe cât s-ar vrea ca întreg. Mi se pare că sfârşitul e uşor forţat şi dă senzaţia că se încearcă prea tare să lege ceva care, sinceră să fiu, nu necesita omogenizare. Pentru mine, la a doua vizionare mai ales, ultimele secvenţe din film au stricat mai mult decât au ajutat. Pare, repet, forţat si trădează o meteahnă hollywoodiană de care văd că nici fracezii nu pot să se debaraseze, aceea de a-şi subaprecia publicul.

M-am gândit totuşi să fac ca un fel de teaser pentru cei care nu l-au văzut şi să descriu fiecare filmuleţ printr-o mică frază care să le conţină, una care cred eu că i se potriveşte cel mai bine.

Şi-aşa o să descifrăm misterul celor 18 "petites romances de quartiers":

1. Montmartre (regia: Bruno Podalydes): Chiar dacă aerul boem al anilor '40 s-a pierdut, Montmartre îşi păstrează magia.

2. Quais de Seine (regia: Gurinder Chadha): Pe malul Senei diferenţele culturale sunt uţşor depăşite.

3. La Marais (regia: Gus Van Sant): Gus Vant Sant poate spune povestea unor alienaţi şi a unei imposibilităţi de comunicare chiar şi în câtva minute.

4. Tuileries (regia: fraţii Coen): Steve Buscemi intră într-un triunghi amoros...în forţă şi iese din el la fel de în forţă.


5. Loin Du 16e (regia: Walter Salles şi Daniela Thomas): Un cântec de leagăn cântat de două ori...atât de diferit.

6. Porte de Choisy (Christopher Doyle): Sau suprarealism în cartierul chinezesc.

7. Bastille (Isabel Coixet): Când imiţi iubirea ea riscă să devină reală.


8. Place de Victories (regia: Nobuhiro Suwa): Juliette Binoche îşi vede fiul pentru ultima dată cu ajutorul unui cowboy (Defoe).


9. Tour Eiffel (regia: Sylvain Chomet): Povestea neobişnuită a doi mimi care-şi trăiesc iubirea (şi nu o mimează) pe străzile Parisului.


10. Parc Monceau (regia: Alfonso Cuaron): Cei doi iubişi care, de fapt, nu sunt iubiţi.

11. Quartier des Enfants Rouges (regia: Olivier Assayas): Legătură ciudată între o actriţă dependentă de droguri şi dealer-ul ei AKA He loves me, he loves me not.

12. Place des fetes (regia: Olivier Schimtz): În faţa morţii, o a doua şansă e de-ajuns pentru a-ţi accepta "ieşirea".


13. Pigalle (regia: Richard LaGravenese): Cât de departe eşti dispus să mergi ca să ţii aprinsă scânteia pasiunii?

14. Quartier de la Madeleine (regia: Vincenzo Natali): Poveste de dragoste vampirească în care Elijah Wood o cam păţeşte.


15. Pere-Lachaise (regia: Wes Craven): Sau asculta-l pe Oscar Wilde şi o să fie bine.

16. Faubourg Saint-Denis (regia: Tom Tykwer): Scurtă incursiune în anotimpurile unei relaţii, cu Natalie Portman şi Melchoir Beslon.


17. Quartier Latin (regia: Frederic Auburtin şi Gerard Depardieu): Sarcasm şi melancolie în prag de divorţ.

18. 14e Arrondissement (regia Alexander Payne): Gânduri amuzante despre sine, viaţă şi Paris, povestite de o americancă (cu un accent puţin cam crud) în căutarea propriei persoane.


Cam astea-s părticelele. Preferatele mele sunt Faubourg Saint-Denis pentru că Tykwer reuşeşte să fie egal cu el însuşi ca regizor, să spună o întreagă poveste în câteva minute şi să fie şi foarte coerent (bonusul e, evident, Natalie Portman); Bastille pentru simplul fapt ca am simţiti o poveste reală, aproape "organică", fără artificii; Tuiliers pentru că fraţii Coen găsesc tot timpul unghiuri surprinzătoare şi cu ei umorul să sarcasmul sunt parte integrantă din orice film; Parc Monceau al lui Cuaron pentru că e filmat dintr-o singură secvenţă continuă şi reuşeşte să te surpindă şi Tour Eiffel pentru stilistică şi modul jucăuş în care e spusă povestea.

Mai puţin reuşite au fost Quartier de la Madeleine pentru că mi s-a părut un film nelalocul lui în "pânză" şi îndesat oarecum forţat acolo la final, Quai de Seine pentru că a fost excesiv de moralizator şi "cu mesaj" şi politically correct; Pigalle pentru că a fost forţat şi jucat destul de slab; Pere-Lachaise pentru că am vrut mult să-mi placă dar nu am putut trece peste artificialitatea dialogului.



La final, filmul merită văzut şi l-aş recomanda oricui e interesant să vadă modurile foarte diferite şi totuşi frumoase în care poate fi spusă o poveste de iubire având ca si cadru Parisul. Secvenţele de legătură cu imagini di Paris sunt şi ele foarte pline de farmec şi creează atmosferă, eşti transportat acolo. Muzica e foarte fain aleasă şi acompaniază fain imaginile. Păcat că se termină aşa. Bineînţeles că asta e o opţiune personală, poate multora li s-a părut binevenită şi mica "explicaţie" din final. Nu a fost pe gustul meu dar asta nu mă împiedică să-l savurez pe porţiuni. O porţie de Paris e întotdeauna binevenită.

Sinceră să fiu, trailerul cred că e destul de neinspirat:

Listed: Worst Actors

Şi, după cum am promis, iaca vine şi a doua parte din lista actorilor cărora l-aş da delete cu un click. A venit rândul baieţilor să vină la linşat unul câte unul, în formaţie compactă. Repet încă o dată că sunt opţiuni bazate pe antipatie şi pe faptul că sunt, din nou, actori destul de bine cotaţi şi, din nou, nu pot înţelege de ce nici in ruptul capului. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, trebuie să joace cineva şi în filme proaste.

Uite şi lista:

10. Jim Carrey
L-am ales dintr-un singur motiv: că urăsc cum se scălămbăie prin comediile în care joacă. Dacă şi ăsta-i umor, eu mă duc şi mă ascund bine într-o peşteră. Bine, poate nici chiar aşa. Dar oricum, ceea ce face el nu mai e amuzant de-o vrwmw bună.
His best: Eternal Sunshine of the Spotless Mind şi The Truman Show sunt idiscutabil film bune în care Carrey chiar a strălucit.
His Worst: Ace Ventura nici măcar când eram copil nu mi se părea amuzant.





9. Mel Gibson
Mie actorul/ regizorul ăsta mi se pare extrem de deranjant şi, de multe ori, megaloman. Nu-mi place nici ca actor, nici ca regizor. Îmi pare că are ochii mereu bulbucaţi şi mie nu-mi inspiră absolut nimic.
His best: O să zic Braveheart că, pe alocuri, vopseaua albastră îi acoperă inexpresivitatea.
His worst: Nu am înţeles niciodată şi nici nu cred că-mi va fi dat sa înţeleg vreodată seria Armă Mortală (traducerea mi se pare mai frumoasă ca şi expresie a cât de prost mi se pare filmul)












8. Tom Cruise
De multe ori stau şi mă întreb ce văd femeile sexy la un bărbat scund, cu nasul mare şi ochii apropiaţi. Tom Cruise va fi întotdeauna un mister pentru mine. Nu-mi inspiră absolut nimic şi pare uşor disperat în orice rol joacă.
His best: Indiscutabil Magnolia. Probabil i se potriveşte rolul de love-guru vulgar şi linidinos.
His worst: Trebuie să spun War of the Worlds. Să-mi explice şi mie cineva ce-a fost cu filmul ăla. Cred că erau toţi orbi pe platout, altfel nu-mi explic asemenea eşec.











7 Matthew McCounaghey
Nu ştiu exact de ce apare tot timpul în fruntea topurilor celor mai sexy bărbaţi în viaţă. Arată ok (nu e deloc genul meu) dar nici chiar aşa. În filme e lemn; are tot timpul o privire pierdută, uşor tâmpă.
His best: Vai, viaţă! Chiar nu cred că există, oricât aş scormoni.
His worst: Există atâtea posibilităţi, e un izvor nesecat de resurse în domeniul ăsta. O să zic Fool's Gold pentru că îmi aduc aminte bag că l-am văzut şi ţin minte că nu avea nimic. Dar asta e o caracteristică a tuturor filmelor în care joacă deci, MM rămâne o problemă nesoluţionabilă.







6. Ben Stiller
Aş fi vrut să-l pun mai în faţă că mi-e extrem de antipatic dar sunt prea mulţi care se împing cu coatele spre locurile fruntaşe. De ce-i aici? Pentru că-i urăsc vocea şi rolurile de maimuţică fără creier pe care le joacă.
His best: O să zic The Royal Tenebaums pentru că mi-a plăcut filmul şi, pe alocuri, personajul jucat de el este amuzant.
His worst: Dodgeball. Nu mă întrebaţi cum am ajuns să văd filmul ăla, cert e că am făcut-o şi am rămas cu sechele. Am auzit că şi Zoolander e o minunăţie de film. Eu nu mai risc.










5. Mark Wahlberg
Tind să cred că pseudo-actorul ăsta e cel mai slab din listă. Nici măcar nu se chinuie puţin să pară credibil. Mi se pare ireal de self-sufficient.
His best: O să zic The Fighter pentru că parcă l-au ridicat puţin ceilalţi actori care au fost extrem de buni.
His worst: Cu riscul de a deveni redundantă o să zic The Happening. Cred că nu o să pot repeta de suficiente ori cât de ne-film a fost încercarea asta cinematografică şi cât de ne-actor a fost Mark Wahlberg în ea.










4. Robert Pattinson
Nici nu o să mă mai apuc să înţeleg obsesia fetelor cu băiatul (că altfel nu pot să-i zic) ăsta. Sinceră să fiu, pe mine mă sperie, arată a un soi de vârcolac. Şi a om în permanenţă beat sau fumat. Am văzut doar un film de-al lui dar mi-a fost de-ajuns să dezvolt o antipatie groaznică.
His best: Sper din inimă că o sa fie Cosmopolis-ul lui Cronenberg. Iubesc cartea aia şi când am citit că el îl va juca pe Eric Packer am făcut un micro-infarct. Nu-a văd acolo nicicum.
His worst: Little Ashes Cum să-ţi baţi chiar aşajoc de Dali? Mie mi-ar fi ruşine. Şi chiar îmi e. De ruşinea lui.








3. Adam Sandler
Alt rege al comediei care mie mi se pare în plus. Mi se pare extrem de antipatic iar maimuţărelile lui (+ vocea) sunt de-a dreptul penibile.
His best: Punch Drunk Love. Ăsta a fost un film care chiar mi-a plăcut. S-a deberasat foarte uşor de clişeele comediei romantice. Şi Adam Sandler a fost căt de căt suportabil.
His worst: Dacă ar fi să ne luăm după zmeurele, fruntaş ar fi Jack and Jill. Slavă Domunului, eu m-am cruţat. O să zic Click pentru că a fost un film extrem de prost care s-a mai şi vrut deep.













2. Will Ferrell
Nu există cuvinte să pot exprima cât de urât îmi este el cu tot cu filmele lui de duzină. Joacă în tot felul de idioţenii şi, fără să fiu rea, pare retardat în toate. Am impresia că rolurile tâmpite sunt scrise în special pentru el.
His best: O să zic Stranger than Fiction pentru că a fost un film cât de cât ok. Era, evident, de 100 de ori mai bun dacă nu juca Will Ferrell în el.
His worst: The Land of the Lost. Din greşeală, şi mai mult obligată, am ajuns şi eu să văd filmul ăsta. Rectific, jumătate din filmul ăsta. film mai prost nu există.










Şiiiiiii...pam, pam, pam:

1. Steve Martin
Nu pot să reuşesc să înţeleg ce e amuzant la el şi cum poate fi credibil un moşulică în roluri de mare cuceritor. Să fim serioşi... Maimuţăreli? Faptul că faţa-i pare botoxată? De ce reprezintă imaginea unei generaţii? Că a devenit aproape o emblemă omul. Nu înţeleg.
His best: Contradicţie în termeni. Dă cu eroare.
His worst: Tot ce-a jucat vreodată în frunte cu Pink Panther.

Carne, şuncă, brânză, ceapă: Jamon, Jamon (1992)

Zilele trecute căutam un film cu Javier Bardem. Aveam eu poftă să mă uit la unul. Iniţial eram setată pe Before Night Falls, dar Jamon, Jamon îmi făcea cu ochiul parcă pentru că aducea în prim-plan prima întâlnire cinematografică dintre Penelope Cruz şi Javier Bardem. În plus, mie-mi place cinematografia spaniolă şi-mi doresc mereu să văd un anumit parcurs spre ceea ce a devenit azi.



Jamon, Jamon este un film din 1992 al regizorului Bigas Luna (prima mea întâlnire cu el) care încearcă să spună povestea pasională a unei încâlcituri amoroase cum nu vezi nici măcar la Almodovar. Are un iz prea pronunţat de telenovelă şi cred că lucrul ăsta e cumva asumat de regizor şi chiar împins cumva la maxim.



Nu pot să spun că nu am văzut unul locuri comune pe placul meu sau un anumit pattern care pot spune că mă atrage. Unul dintre puţinele lucruri pozitive a fost jocul actorilor care e foarte credibil (în special, Javier Bardem, Penelope Cruz şi Stefania Sandrelli). Chimia dintre Javier Bardem şi Penelope Cruz e indiscutabilă şi, cred, că trebuiau să-şi dea seama de-atunci că o poveste de dragoste ăntre ei ăn afara ecranului e inevitabilă.

Convinsă n-am fost din două motive: scenariul pare uţor schizofrenic şi, de multe ori previzibil, melodramatic cu un aer de vulgaritate şi al doilea lucru a fost, în unele cazuri, regia (nu am înţeles deloc momentele filmate cu încetinitorul, mi s-au părut stupide şi nu le-am putut plasa în universul filmului).

Silvia este o fată săracă care lucrează într-o fabrică de chiloţi şi care este iubita patronului. Trăieşte împreună cu mama sa şi cu cele două surori mai mici într-o casă prăfuită de la marginea autostrăzii şi îşi trăieşte viaţa cu pasiunea specifică vârstei (în jur de 17 ani în film, dacă nu mă înşel). Fata rămâne însărcinată şi cei doi se văd nevoiţi să facă pasul natural, căsătoria. Bineînţeles că mama băiatului, jucată de Stefania Sandrelli nu este de acord cu această legătură nedemnă de fiul ei şi face tot posibilul să-i despartă. În scenă intră Raul (Javier Bardem), simbol al bărbăţiei şi al nesupunerii, care devine instrumentul discordiei dintre cei doi iubiţi. Lucrurile devin din ce în ce mai complicate în momentul în care mama cea rea se îndrăgosteşte şi ea de Raul. În toată povestea asta au fost momente de clişeu insuportabile aproape. După jumate de oră petrecută în universul filmului prinzi ideea că toată lumea se culcă cu toată lumea, că nu există absolut nicio regulă morală care să guverneze si că totul se consumă la nivel de simţuri. Înţeleg ironia nu prea fină cu care regizorul îşi tratează personajele şi, extensiv, cultura. Nu poţi avea însă pretenţia să înghesui atâtea clişee într-un film şi să îţi ţii degetele încrucişate în speranţa că la sfârşit va ieşi ceva vizionabil, artistic chiar. Încercările lui de art house cinema mi s-au părut uşor penibile şi nelalocul lor: o şopârlă ieşind din ochiul unei păpuşi ca si scenă de trecere de la un cadru la altul (?), momentele filmate în slow-motion, o secvenţă de vis cu miros suprarealist. Toate aceste mici tertipuri nu reuşesc să facă nimic, nici măcar la nivel vizual.



Singurul aspect din amalgamul ăsta care pare să-i iasă e asocierea continuă între sex şi mâncare, ideea că spaniolii sunt un popor puetrnic senzorial. Apropierea asta dă filmului nota de vulgaritate care, pare să-l salveze în ochii multora. Spaniolii sunt o naşie a căror papile gustative le guvernează, parcă, viaţa: sânii şi pielea sunt ridicate la gradul de icoane datorită gustului şi mirosului de omletă şi ceapă, Silvia e pentru bărbaţii din jurul ei o bucată de şunculiţă, gata să fie gustată. În vârtejul ăsta pare de prisos distincţia dintre omşi animal. De-aici şi numeroasele apariţii animaliere: porci, tauri, papagali şi reptile.



Un alt aspect care face ca filmul ăsta să cadă în penibil (pentru mine) sunt numeroasele scene de anti-erotism: prim-planul pe o gura care imită un papagal, într-o încercare de dans de împerechere, scene de sex printre bucăţi de şuncă, toate astea îmi dau mie, ca spectator, senzaţia că regizorul stoarce prea mult cârpa cu artficii.

Sfârşitul e un soi de împerechere bolnăvicioasă între farsă şi melodramă di care nu mai înţelegi nimic. Regizorul îşi adună toate personajele, ca pe o turmă ascultătoare, într-o scenă care, in continuare, se vrea sarcastică şi, oarecum, incisivă. Eu nu am rămas decât cu sentimentul că vreau să-l închid repede şi să-l trec la capitolul "Nu vă pierdeţi vremea".

Dacă totuşi vreţi un film care să vă facă să zâmbiţi pe sub mustaţă şi în care să simţiţi aproape palpabilă chimia dintre un viitor cuplu caliente, putetţi să-l încercaţi. Nu e ca şi când nu ştiţi la ce săvă aşteptaţi.

Oricum, de sfârşit aşa, refuz să-l pun pe Bigas Luna în continuarea tradiţiei lui Bunuel sau situându-se pe aceeaşi treaptă cu un Almodovar sau cu un Medem. Am impresia că se împinge cu coatele să ajungă acolo dar ratează lamentabil.

Trailer n-am găsit cu subtitrare. Dar ca să vă faceţi o idee:

In the mood for Wong Kar-Wai: Days of Being Wild

Ciocnirile mele cu cinematografia asiatică au fost ocazionale şi, în mare parte, neproductive. Când spun asiatică, mă refer, in special, la Japonia, China, Coreea. Asta ca să dezambiguizez oarecum termenul, pentru că ştiu, deşi stau prost cu geografia, că în Asia mai sunt încă vreo 2-3 ţări pe lângă cele enumerate. Aşa...pe lângă Wong Kar-Wai, pe care l-am savurat doar în In the Mood for Love şi l-am renegat categoric în My Blueberry Nights,am mai dat peste Kurosawa (7 Samurai, Yojimbo, Rashomon, Ran ), câteva anime-uri (Sprited Away, Grave of the Fireflies, Princess Mononoke), Infernal Affairs şi Crouching Tiger, Hidden Dragon. Cred că ăsta e cam tot inventarul. Slăbuţ, ştiu. Am impresia că sunt puţin rasistă că, în afară de Rashomon care mi-a plăcut incredibil de mult, celelalte filme ale lui Kurosawa m-au cam lăsat în ceaţă. Dintr-un simplu motiv, nu puteam face distincţia între personaje. E o formă de rasism şi asta şi, intr-adevăr e o problemă pe care mi-o asum. Nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu ei ca naţie doar că mi se pare că toţi arată la fel.

Revenind la Wong Kar-Wai, am văzut ieri Days of Being Wild, film de-al lui făcut prin 1990. E setat ca şi timp prin 1960 şi are un feeling care încearcă să recaptureze atmosfera filmul european din acea perioadă. Mi-a adus aminte foarte mult de Godard. Nu ştiu dacă problema-i la mine că văd eu influenţe de Nouvelle Vague peste tot că-s efectiv obsedată, dar aşa mi s-a părut. Cred, totuşi, că în cazul ăsta indiciile sunt prea evidente şi nu au cum să fie doar în imaginaţia mea. Pot să jur că am revăzut dansul Angelei din Une Femme est Une Femme, sincronul celor trei din A bande a part repus în scena sub forma unei bătăi, plus, din acelaşi film, referinţa la pasărea care nu atinge niciodată pământul (sper să nu mă înşel). Chiar nu cred că-s vedenii şu aşa de tare m-am bucurat când le-am recunoscut, simţeam ca un fel de complot între mine şi film, era un secret pe care am reuşit să i-l fur. Şi asta m-a făcut să fiu total prinsă de el.

Days of Being Wild e un film lent, de atmosferă, care trage privitorul prin absenţa luminii efective, dansul hipnotizant al camerei care, de multe ori găseşte unghiuri halucinante şi, nu în ultimul rând, filmul cucereşte prin muzica din fundal care acompaniază perfect lentoarea camerei. Sunetele care rămân cu tine mult după genericul de final sunt, cu siguranţă, marca Kar-Wai.

O să atenţionez că nu e un film pentru cei care caută o scăpare, o gură de entertainment uşor la sfârşitul unei zile obositoare. Şi asta din cauză că nu te scapă de bagajul de care ai vrea să scapi, ba mai mult, te încarcă cu mult mai mult decât poţi duce. În plus, nu e un film care să progreseze spre un anume scop, cu momente ale "acţiunii" bine determinate. E o formă pură de poezie în mişcare. Nu cred că l-aş putea descrie mai bine de-atât. Nici nu spune foarte multe, verbal, dialogurile sunt scindate şi, de multe ori, eliptice, oglinda perfectă a personajelor; decât să fie spuse răspicat, ideile şi sentimentele sunt mai mult insinuate.

Personajul principal e Yuddy (Leslie Cheung), un soi de bărbat-copil care mai mult pare că pluteşte pe scena vieţii sale şi nu lasă impresia nicio secundă că o trăieşte efectiv. Pare, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, actor şi spectator al propriei vieţi. Existenţa îi este împărţită între trei femei care îi trasează conturul: mama adoptivă, fostă prostituată, şi cele două iubite (fosta şi actuala), Su (Maggie Cheung) si Leung (Carina Lau). Alienarea şi înstrăinarea de propria-i persoană se poate uşor ghici din relaţiile pe care le stabileşte cu aceste trei femei. Mereu dezrădăcinat, pare incapabil să ofere fericire şi nu face decât să provoace suferinţă persoanelor din jurul său. Deciziile pe care le ia par străine de el, parcă sunt maşinaţiunile unui destin pus mereu de-a curmezişul fericirii celorlalţi. Când, mânat de dorinţa de a se regăsi, hotărăşte să plece în căuarea mamei sale naturale, îl vedem, în sfârşit, decis să se centreze. Porneşte într-o călătorie de regăsire care începe, în mod evident, cu stabilirea rădăcinilor. Doar că pelerinajul său se dovedeşte a fi un eşec. "The fact is that the bird hasn't gone anywhere. It was dead from the beginning." Căutarea asta a lui permanentă de contact uman, de regăsire şi stabilire a unei identităţi ridică o întrebare care mi-a sărit în gând cu mai multă violenţă decât aş fi vrut: Cercetarea continuă ne face cumva imuni la viaţă? Când căutăm la nesfârşit acel ceva care să ne întregească, nu cumva facem numai să 'sărim' peste ceea ce înseamnă, de fapt, existenţa noastră?

Mi s-a părut un film care sondează foarte bine existenţa mometelor care se desfăşoară în(tre) noi imperceptibile şi care, ne ţes, în cele din urmă, existeţa.

Există o nostlgie aproape palpabilă pe tot parcursul filmului după, şi asta o să sune tâmpit, ceea ce ar putea să fie. Ştiu că pare şi e un paradox dar mi se pare că i se potriveşte de minune personajului principal.

Ce mai? Bucata asta de cinema este, de fapt, o mică poezie. Se desfaşoară î faţa noastră cu "brutalitatea" unui vis, cu cromatica lui apăsătoare, umbrele şi cadrele neobişnuite, toate astea în freamătul continuu al Hong Kongului mereu agitat şui totuşi atât de silenţios. Actorii sunt toţi excelenţi şi joacă perfect într-un film care nu trebuie jucat ci simţit.

Nu ştiu cât am reuşit să fiu de coerentă şi cât sens are ce-am simţit eu despre filmul ăsta. Cert e că pentru mine a fost o revelaţie, o mică bijuterie care, se pare că n-a fost gustată de public la apariţie.

Trailerul cel frumos:


Ah! Şi Oldboy. Am văzut şi Oldboy.