Lumea în alb şi negru

De câte ori călătoresc cu trenul sunt tentată să fiu atentă la tot ce se petrece în jurul meu. Asta poate pentru că atunci îmi permit să mă relaxez şi îmi las gândurile să colinde în voie. Ce mă fascineză în mod deosebit e ceea ce citesc colegii mei de călătorie. Îmi place să-mi imaginez diferite scenarii: ce înseamnă un zâmbet abia perceptibil stăruind pe buze la întoarcerea unei pagini, unde coboară, ce a mîncat la micul dejun... curiozităţi naive, de copil aflat la vârsta întrebărilor încuietoare. Dar eu îmi imaginez atât de multe despre subiectul din faţa mea, incât mă dau jos zâmbind, convinsă că mi-am făcut un nou prieten. Rar îmi cad ochii pe o carte care mi-ar plăcea şi mie şi atunci prives îndelung şi complice persoana în cauză, încrezătoare că-i pot transmite simpatia mea infinită, că simte şi ea legătura ce tocmai s-a format că ştie că înţeleg şi că o cunosc şi că o ştiu... Şi dacă sunt cărţi pe care nu le-am citit şi a căror scriitori îmi sunt străini, scanez rapid coperta şi-mi fac o idee vagă, dar mă agăţ de ea pentru ca e puntea invizibilă dintre mine şi persoana din faţa mea.

Şi cred că pot fi percepută ca ciudată uneori pentru că stau mai mult la p-ndă, cu cartea în faţă, poziţie centrală. Şi într-un final vine salvarea, cineva se aşază în faţa mea. E o ea. Are în mână o plasă micuţă, pătrată, iar de umăr atârnată o geantă în care îşi cară cu lejeritate casa. Şi ar putea intra lejer şi casa vecinului de scaun care, spre dezamăgirea mea, citeşte ziarul de seară. Primul lucru pe care îl observ sunt pantofii: albi şi lucioşi, probabil piele lăcuită, cu un toc aproape imperceptibil. Ar putea trece drept o pereche cocheta dacă nu te-ar ataca funda mare dintr-un material catifelat de un roz ţipător, care domneşte aproape de vârful fiecărui pantof. Cu siguranţă lucrează într-un birou, îmi spun satisfăcută că am dezlegat un mister. Azi plouă, nu s-ar încumeta nimeni la panotfi albi altfel. Cineva o va aştepta la destinaţie cu o umbrela roz, ca funda care-i împodobeşte pantoful. În plăsuţă trebuie să aibă o caserolă cu...salata! Trebuie să fie salată pentru că pare genul care mănâncă sănătos; iaurt cu muesli la micul dejun, la prânz legume (cel mai probabil salata din plăsuţă), seara peşte sau piept de pui cu cus-cus. Iar în geanta imensă îşi cară dosarele şi hârtiile şi contractele si toate lucrurile de care au nevoie oamenii care lucrează în birou. Şi ea începe să-şi caute prin geantă şi eu îmi ţin răsuflarea. Din minut în minut se va deschide tubul conductor, va scoate cartea cu coperţi lucioase şi va incepe să citească cu privirea avidă. Şi e din nou The girl with the dragon tattoo . M-am cam săturat de stieg Larsson. Am prea mulţi prieteni imaginari care-l citesc. Şi toţi sunt oameni în pas cu moda care lucrează pe la birouri si mănâncă pui cu cus-cus la cină. Mă întorc la cartea mea, oarecum dezamăgită. Cel puţin nu şi-a scos Kindle-ul. asta mă dezarmează total de fiecare dată. Sunt oameni care pun un zid între ei şi lumea din jur, nu te lasă să-i vezi, se feresc de ochi iscoditori. Îşi întorc carcasa neagră, goală la lume şi sunt sigură că râd în interior, râd de mine că m-au fentat, că imaginaţia mea e blocată şi nu îi poate ajunge, că ei merg cu 200 de km pe oră pe când eu abia mă mişc cu 30... Dar eu ştiu foarte bine că aceste cutii negre ascund multe şi ştiu totul, secret după secret şi dacă le spargi găseşti o lume interesantă şi colorată. Şi-atunci cutia neagră se face ţăndări şi picteză interiorul vagonului şi geamurile şi scaunele şi pe noi, călătorii, în verde şi albastru şi galben. Fiecare merităm o culoare.