Loverboy: an experience.

E destul de greu să stai într-o cafenea, savurând un espresso aproape bun (cu siguranţă prea tare!), cu ambianţă creată de Frank Sinatra şi să încerci să trezeşti şi să relatezi o experienţă autentică trăită cu vreo 4 zile în urmă. Cât o fi de greu o să încerc totuşi pentru simplul motiv ca e savuroasă şi nu o pot lăsa să treacă aşa uşor. De ce savuroasă? Pentru că, mi s-a demonstrat o dată în plus (dacă mai era nevoie), că şi în cele mai "exclusiviste" dintre întruniri românii de pe-aici sunt excesiv de fuduli (şi, aş îndrăzni să zic, uneori, neplăcut de somnambuli).

Au fost zilele filmului românesc weekendul trecut (weekend prelungit, de joi până luni). În cadrul acestui mini-festival au avut loc nişte proiecţii dintre care am reuşit să văd doar doar ultimul film al lui Mitulesc, Loverboy. Citisem o cronică în Dilema Veche care mă făcuse oarecum curioasă.

Atmosfera de la Curzon Mayfair, cinematograful unde a fost proiectat filmul, a fost caldă şi primitoare. Cinematograful e micuţ dar cochet şi are un aer uşor boem, un fel de Arta londonez, mult mai luminos parcă şi golit de feelingul trist, de cinematograf nefrecventat pe care-l are cel clujean. E viu şi colorat. E ciudat cum londonezii ştiu să aprecieze un cinematograf după alte standarde decât apropierea lui de un mall. Sala, spre surpinderea mea, plină, populată majoritar de români, dar evenimentul nu părea străin nici englezilor care erau prezenţi într-un număr deloc neglijabil. Filmul mi-a plăcut. Nu aşa de mult ca primul lung-metraj al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, dar nu a fost un film prost. Nici genial, revelator, dar, cu siguranţă, nu prost. Un băiat cu o căutătură inocentă cucereşte fete pe care le trimite, mai apoi, in Italia, introducându-le într-o reţea de prostituţie foarte bine pusş la punct. Realitate românească (poate universal valabilă în cazul ăsta) care nu mai miră pe nimeni, poveste spusă lin, fără melodrame sau drame interioare nespecifice situaţiei. Filmul pare să curgă uşor printre manele şi înjurături dintre cele mai variate (nu, nu sunt ironică şi nici nu acuz), care nu fac altceva decât să redea culoarea locală şi veridicitatea pe care neo-realismul, la care noul val de film românesc aderă, o implică. Dar Mitulescu conferă un aer liric filmului prin mişcarea camerei şi cadrele folosite, care imprimă filmului o atmosferă nostalgică, uşor difuză, de poezie. Gândul îmi sare involuntar la filmul lui Banderas, El Camino de los Ingleses; mi-a sugerat acelaşi lucru.

Nu vreau să intru în detalii tehnice că nu mă pricep şi, oricum, nu asta e ideea. La sfârşitul proiecţiei s-a înfiripat o mică discuţie între public (ce-a mai rămas din el) şi organizatorii festivalului. Un nenea (englez) avea un bai cu personajul principal şi punea tot felul de probleme de moralitate, părea vizibil deranjat de scenariu care nu a pedepsit destul de tare (spre deloc) personajul principal. S-a tot bătut apa în piuă jumătate de oră în jurul acestui subiect: personajul principal este un monstru care nu merită să trăiască nici măcar ca personaj de film (la eşafod cu el, zic). Mi s-a părut că filmul a fost redus la zero de pseudo-criticile care i s-au adus: Stilul care precedă substanţa. Monstru. Moralitate 0. Cam asta s-a discutat, în principiu. M-a cam iritat toată discuţia, sinceră să fiu, şi tocmai de-aia am ieşit din sală simpatizând filmul. Ceea ce avea să urmeze m-a determinat să-l plac cu atât mai mult.

La final, în toaleta cinematografului, următoarea discuţie m-a făcut să fiu atentă şi mi-a furat cel puţin un zâmbet. Două voci gingaşe în accent sudisto-bucureştean (nu am nimic cu ei doar că modul de exprimare megaloman îmi displace total) şi-au dezlănţuit părerile care mai de care mai pestriţe (ce loc mai adecvat să le fie spectator decât toaleta?)
Haide, măi, românii âştia numai filme cu înjurături ştiu să facă? Ai auzit, băi, cum înjurau ăia? Mi-era ruşine. (Este demonstrat faptul că un fuck spus de un bărbat bine la costum are infinit mai multă valoare estetică decît un futu-i rostit de un tânăr tatuat)
Da ce? Voiai să-i auzi recitând Eminescu?
Nu băi...dar totuşi.. Şi manelele alea... Nu se mai satură ăştia care pun România într-o lumină proastă! (Pentru că, ştim cu toţii, proxeneţii ascultă muzică clasică atunci când îşi atrag viitoarea pradă)
Nu mi-a plăcut, băi. A fost oribil!
De-aici discuţia a derapat înspre discuţii ceva mai laice şi s-a pierdut undeva la jumătatea drumului între Ai mai slăbit şi Da de unde! Nu vezi ce muffin top am?

Am zâmbit oarecum îngăduitor şi, mare mi-a fost mirarea, când, chiar la ieşire, fetele ne-au cerut o poză. Printre flashuri, ne-au întrebat, cu un aer de autosatisfacţie, dacă lucrăm în industria filmului. Am spus un nu timid şi am întors politicos întrebarea. Lor nu le-a plăcut filmul. Pentu că lucrează în industrie şi pentru că ele scriu scenarii. Ce scenarii? (uimită şi nu prea). Revoluţionarea cinematografiei româneşti, două răspunsuri glorioase: o comedie romantică şi o satiră (şi cumva încurcată)..tot romantică. Zâmbet involuntar.

Şi uite-aşa am întâlnit eu în Londra fetele care vor schimba faţa filmelor româneşti. Sunt sigură că toţi vom aştepta cu sufletul la gură cotitura culturală. Şi nu, asta nu e o satiră, dar e, cu siguranţă, o scriere cât se poate de romantică.

Lumea în alb şi negru

De câte ori călătoresc cu trenul sunt tentată să fiu atentă la tot ce se petrece în jurul meu. Asta poate pentru că atunci îmi permit să mă relaxez şi îmi las gândurile să colinde în voie. Ce mă fascineză în mod deosebit e ceea ce citesc colegii mei de călătorie. Îmi place să-mi imaginez diferite scenarii: ce înseamnă un zâmbet abia perceptibil stăruind pe buze la întoarcerea unei pagini, unde coboară, ce a mîncat la micul dejun... curiozităţi naive, de copil aflat la vârsta întrebărilor încuietoare. Dar eu îmi imaginez atât de multe despre subiectul din faţa mea, incât mă dau jos zâmbind, convinsă că mi-am făcut un nou prieten. Rar îmi cad ochii pe o carte care mi-ar plăcea şi mie şi atunci prives îndelung şi complice persoana în cauză, încrezătoare că-i pot transmite simpatia mea infinită, că simte şi ea legătura ce tocmai s-a format că ştie că înţeleg şi că o cunosc şi că o ştiu... Şi dacă sunt cărţi pe care nu le-am citit şi a căror scriitori îmi sunt străini, scanez rapid coperta şi-mi fac o idee vagă, dar mă agăţ de ea pentru ca e puntea invizibilă dintre mine şi persoana din faţa mea.

Şi cred că pot fi percepută ca ciudată uneori pentru că stau mai mult la p-ndă, cu cartea în faţă, poziţie centrală. Şi într-un final vine salvarea, cineva se aşază în faţa mea. E o ea. Are în mână o plasă micuţă, pătrată, iar de umăr atârnată o geantă în care îşi cară cu lejeritate casa. Şi ar putea intra lejer şi casa vecinului de scaun care, spre dezamăgirea mea, citeşte ziarul de seară. Primul lucru pe care îl observ sunt pantofii: albi şi lucioşi, probabil piele lăcuită, cu un toc aproape imperceptibil. Ar putea trece drept o pereche cocheta dacă nu te-ar ataca funda mare dintr-un material catifelat de un roz ţipător, care domneşte aproape de vârful fiecărui pantof. Cu siguranţă lucrează într-un birou, îmi spun satisfăcută că am dezlegat un mister. Azi plouă, nu s-ar încumeta nimeni la panotfi albi altfel. Cineva o va aştepta la destinaţie cu o umbrela roz, ca funda care-i împodobeşte pantoful. În plăsuţă trebuie să aibă o caserolă cu...salata! Trebuie să fie salată pentru că pare genul care mănâncă sănătos; iaurt cu muesli la micul dejun, la prânz legume (cel mai probabil salata din plăsuţă), seara peşte sau piept de pui cu cus-cus. Iar în geanta imensă îşi cară dosarele şi hârtiile şi contractele si toate lucrurile de care au nevoie oamenii care lucrează în birou. Şi ea începe să-şi caute prin geantă şi eu îmi ţin răsuflarea. Din minut în minut se va deschide tubul conductor, va scoate cartea cu coperţi lucioase şi va incepe să citească cu privirea avidă. Şi e din nou The girl with the dragon tattoo . M-am cam săturat de stieg Larsson. Am prea mulţi prieteni imaginari care-l citesc. Şi toţi sunt oameni în pas cu moda care lucrează pe la birouri si mănâncă pui cu cus-cus la cină. Mă întorc la cartea mea, oarecum dezamăgită. Cel puţin nu şi-a scos Kindle-ul. asta mă dezarmează total de fiecare dată. Sunt oameni care pun un zid între ei şi lumea din jur, nu te lasă să-i vezi, se feresc de ochi iscoditori. Îşi întorc carcasa neagră, goală la lume şi sunt sigură că râd în interior, râd de mine că m-au fentat, că imaginaţia mea e blocată şi nu îi poate ajunge, că ei merg cu 200 de km pe oră pe când eu abia mă mişc cu 30... Dar eu ştiu foarte bine că aceste cutii negre ascund multe şi ştiu totul, secret după secret şi dacă le spargi găseşti o lume interesantă şi colorată. Şi-atunci cutia neagră se face ţăndări şi picteză interiorul vagonului şi geamurile şi scaunele şi pe noi, călătorii, în verde şi albastru şi galben. Fiecare merităm o culoare.

And the Oscar goes to...

Aş fi vrut să scriu mai demult despre nominalizările de anul ăsta dar, sinceră sa fiu, mi-a fost cam lene. (La multi ani!, apropo) Şi le-am văzut pe toate de la Best movie aproape integral. Mă rog, mi-au mai rămas vreo 30 de minute din Winter's Bone care oricum nu se prea pune. A fost şi el acolo ca să fie 10 de toate. Cam trist că nu găsesc ăştia 10 filme bune pe care să le pună acolo pe firmament. Nu zic că ar fi prost tare Winter's Bone (nu de alta, dar nu l-am văzut pe tot). Dar pe mine m-a plictisit.

Aşa, trecând la lucruri mai serioase acuma, nu mai e o surpiză pentru nimeni ca The King's Speech a fost ăla cu coroniţa (no pun intended :D), probabil pe deplin meritată şi muncită (sau moştenită de la fratele amorezat). În fine, filmul mie mi-a plăcut deşi, Colin Firth mie mi se pare niţel plictisitor. Dar i se iartă acest mic defect, doar e britanic. Nu numai că i se iartă dar i se dă şi Oscarul pentru el :D Încep să nu mai cred în povestea rivalităţii dintre americani şi britanici. N-au mai fost anarhişti de data asta. Eu în locul lor dădeam Oscarul pentru Cel mai bun film, filmului despre facebook. Şi era ceva de genul, in your face(book), britons! Mai apoi puteau da vina pe presa străină (Ei au început!! Noi n-avem nicio vină!). Daaaa, aberez, dar e distractiv. Întorcându-ne la minunatele filme... Bănuiam că va câştiga ăsta, am împrumutat bănuiala de la isteria pe care a iscat-o pe internet dar o aveam şi era şi-a mea. Acuma, eu speram în secret să i se recunoască unele merite si lui Aronofsky pentru că sunt subiectivă şi am o slăbiciune pentru el si pentru filmele lui. Mie mi-a plăcut Black Swan şi criticile care i s-au adus mi se par pretenţioase şi oarecum nostagice dupa perioada 'indie Aro'. Mainstream Aro nu ne place...zice majoritatea. Apăi mie-mi place şi mainstream Aro că-s mai din topor aşa, că pot să mă uit la un film şi să-l savurez fără ca să caut idei filosofice frumos sau (după caz) urât ambalate. Mi-a plăcut singurătatea Ninei în film şi cât de foarte frumos a fost pusă în valoare de regizor. Că e stereotipic şi uneori înţesat cu clişee? Da, poate scenariul nu e cel mai bun scenariu pe care a lucrat Aronofsky dar ce se întâmplă în faţa camerei e meritul lui şi compensează cu vârf şi îndesat pentru un scenariu şchiop. Nu numai ca-i dă cârjă, dar îi dă incă două perechi de picioare.

Despre celelalte filme ce-aş putea spune? Unul mi-a plăcut mult. The Fighter, de el zic. Mi-a plăcut în special pentru că a fost jucat exemplar. Mă rog, exceptându-l pe Mark Walberg căruia nu-i putem cere prea multe din moment ce-a jucat în The Happening. Şi Christian Bale şi Melissa Leo îşi merită pe deplin premiile. Mi-a plăcut ca n-au stilizat nimic în filmul ăla şi pare foarte back to basics. Inception? L-am văzut de-o vreme, ştiu că mi-a plăcut, dar nu mai ţin minte mare lucru despre el. Doar că Leonardo Di Caprio mergea la furat de vise şi că a avut efecte speciale şi imagini care mi-au tăiat respiraţia la cinematograf. Şi coloană sonoră asemenea. True Grit si The kids are all right mi s-au părut pierdere de vreme amândouă. Primul a fost plictisitor, îngrozitor de plictisitor, fără chimie într personaje, fiecare era cu treaba lui şi erau şi destul de nesuferite (mai ales fata). Plus ca Matt Damon e inexistent pe-acolo..ba apare, ba dispare. La un moment dat nici nu eram sigură că e el. Celălalt cu copiii iar mi s-a părut enervant datorită personajelor. Nu mi-a plăcut niciunul, nu am relationat cu niciunul, nu am empatizat cu niciunul. Scenariu telenovelizat pe alocuri, Anette Bening care spune fuck o dată la 3 minute (mă mir cum n-a luat Oscar), Julianne Moore incredibil de ştearsă...cam asta. Filmul controversat de anul ăsta a fost 127 Hours şi a rămas la stadiul ăla. :D Că nici n-a mai pomenit nimeni de el, nu prea s-a interesat nimeni.. Mie mi-a plăcut pentru că nuştiam povestea şi chiar cred că Danny Boyle reuşeşte aproape cu brio să umple o oră şi ceva de film în care nu se întâmplă mai nimic. Bine, şi James Franco are meritul lui. Nu mă înţelegeţi greşit, mie mi-a plăcut că eu sunt mai mult on the slow side :P. Toz Storz a fost simpatic şi l-am înţeles (culmea!!!) fără să văd 1 şi 2. :P Totuşi a fost tot de umplutură să fie 10 filme. Mai este The Social Network, film pe care eu l-am găsit plăcut şi relaxant. Cu scenariul a stat cam prost...dar nu prea era ce scoate din povestea asta. Şi-aşa s-a stors şi s-a stors la infinit acolo. Dar stie David Fincher ce ştie :D Mie mi-ar fi plăcut să fie iar duelul de acum câţiva ani: Danny Boyle vs Fincher. N-a fost cazul.. Secret, mie-mi place şi Fincher destul de mult.

Cam atât cu Oscarurile de anul acesta. Mă distrează categoria asta cu Best Movie. E aproape caricaturală...uneori un premiu de consolare pentru cel care n-a câştigat Best Director. Anul ăsta a fost o coincidenţă fericită oricum. Dar ce-ar fi premiile fără Best Movie ? Că doar aia ne interesează...filmul ca entitate diferită de cine l-a făcut. De s-ar termina şi postmodernismul ăsta odată...

Londra...îngheaţă?

Hai c-a venit şi prima zăpadă de anul ăsta...în Londra. A venit...cum vine şi-n România, nu vă faceţi speranţe. De fapt, stai să mă gândesc puţin. Bine, m-am gândit. A venit mai spectaculos ca în România. Ohoho...şi-a făcut o intrare cum puţine vezi. Să vă povestesc...

Azi dimineaţă, dimineaţă frumoasă, cu plapumă calduroasă şi pat îmbrăţişător (înţelegeţi voi...), m-am trezit. Da, m-am trezit, ca în fiecare dimineaţă. Puţin morocănoasă şi cumva somnambulă, m-am ridicat din pat şi am tras draperiile sa-mi fac puţină lumină (nu multă, ca e dimineaţă şi e aproape decembrie, deci, întuneric). Nu mare mi-a fost mirarea când am vazut un strat mic de zăpadă pe jos. Zic...nu mare, pentru ca mă aşteptam; obişnuiesc, ca bătrânii să mă mai uit pe furiş la prognoza meteo. Nu de alta, dar nu-mi place să fiu luată prin surprindere. În fine, am schiţat un zâmbet, am râs de naivitatea copiilor care spuneau că azi speră să se inchidă şcoala pentru că ninge (as if...) şi mi-am continuat liniştiă rutina de dimineaţă. Se va topi, mă gândeam în sinea mea; nu-i dădeam şanse nici măcar până la ora trei (deh, expertă într-ale zăpezii, ce vreţi?)

Ce s-a întâmplat după aceea, e deja de domeniul fabulosului. Copiii s-au întors acasă de pe drum, nu reuşiseră să înainteze mai deloc (Nu se mai înainteză, maşinile alunecă pe drum, e haos!!). Autobusele nu mai funcţionează azi, şcolile sunt închise! Prea multă informţie dintr-o dată!! S-o luăm pe rând. Drumul e plin de zăpadă, maşinile fac patinaj artistic. A, da? Cică, ăştia micii, autorităţile astea sau cum se numesc, au fost luate prin surprindere. Autoritatea-i autoritate, dom'le peste tot, gândeam satisfăcută în sinea mea. Asta e, drumu-i drum, nu se curăţă singur. Mai mult, maşinile nu au cauciucuri de iarnă!! I-auzi...n-au cauciucuri de iarnă?! Să-şi cumpere, zic.

Ca să rup puţin şirul poveştii... Au trecut două săptămâni de când am început să scriu articolul ăsta. Două săptămâni în care s-au întâmplat multe. Multe, nu în mod necesar, interesante. Chestii simple, pe care le găseşti pe oriunde: drumuri necurăţate (abia acum 5 zile s-a topit zăpada de pe şoseaua de lângă noi), întreruperi în sistemul de transport, întârzieri majore, şcoli închise, de-astea, lucruri mărunte.

Surpriza a venit ieri, când s-a pus iar pe nins. Aşa, puţin, încetişor, destul încât să încep să am emoţii. Nu mai am încredere în povestea englezii şi zăpada, deloc. Ieri a fost un mic început de "problemă": ceva întârzieri la autobuse, trenuri, puţin haos pe şosele (noroc ca şcoala s-a încheiat!). Oricum a nins puţin, destul însă, încât să ne facă strada oglindă :D Distracţie!! Ok. Azi dimineaţă: trezit, uitat pe geam, ninge, viscol, tot tăcâmul.

Problema mea: eu luni vin acasă (teoretic) şi mă gândesc cu groază la probabilitatea unei anulări a zborului. Adică na, sunt de-a dreptul îngrozită de posibilitatea asta. Nici nu-mi mai pasă de neputinţa englezilor în faţa unei grămezi de zăpadă. Mă lasă rece faptul că ninge şi ei stau în casă speriaţi că poate vine sfârşitul lumii. "Unde ieşi pe vremea asta?!? Nu vezi că ninge!!!?" (o fi cu foc?) Vreau doar să nu se închidă aeroportul. Plec din seara asta pe jos dacă e nevoie, dacă nu mai merg autobusele, nu ştiu, fac orice ca să ajung acolo, doar să nu se inchidă aeroportul. Nu pot face decât să mă relaxez şi să sper că nu se vor da toate peste cap la fel de uşor ca data trecută.

Oricum, nu reuşesc să nu mă întreb: De câte ori poţi fi luat prin surprindere de zăpadă? E iarnă! Adică na...iarna mai ninge aşa...uneori. Poate englezii au deficit de sare sau ceva, habar n-am (dacă mă gândesc bine la mâncarea lor mi se pare din ce în ce mai plauzibilă ideea) sau de haine de iarnă (şi asta stă in picioare având în vedere că umblă-n sandale şi balerini la -4 grade, să nu uităm fără ciorapi, în fustă cu picioarele goale). Nici nu mă mai interesează, nu mă mai miră nimic. Vreau doar să plec acasă de Crăciun! Şi chiar sper să nu mai stea şi să se uite frumos pe geam ci să pună mâna să facă ceva că nu e ceva fenomen nemaiîntâlnit.

Altceva? Nu prea mai am ce să mai zic..Asta face parte din seria..de ce nu-mi place Londra. Aş mai avea cîteva completări la capitolul şsta dar prefer să mă uit pe geam să mă concentrez tare, tare poate cu puterea minţii fac zăpadă să dispară (english style!).

De ce îmi place Londra...

Sunt aici de 5 săptămâni exact şi, culmea, nu mă simt străină, nici stângace şi nici stingheră. Londra mă place. Sentimentul e reciproc, ne completăm. Mi-ar fi plăcut să scriu mai repede câteva raânduri telegrafice dar am simţit că nu am foarte multe de comunicat şi atunci am decis să mai amân. De când sunt aici am strâns câteva gânduri, mici impresii despre acest oraş care e mult mai uman decât e surprins în poze. Am impresia de multe ori că pozele neîndreptăţesc Londra, o transformă într-un oraş rece şi, parcă, uşor "inabordabil". Am căutat şi nu mi-a fost greu să găsesc 10 motive pentru care îmi place Londra şi, datorită cărora n-o s-o părăsesc curând. Le înşir aleatoriu pentru că toate sunt la fel de importante pentru mine.

Aşa că... Îmi place Londra...

1) ...pentru că are The National Gallery . Nu cred că e nevoie de foarte multe cuvinte aici. E muzeul care mi-a plăcut cel mai mult pentru că am văzut picturi care au în spate istorii de neimaginat. Lucrările care m-au impresionat cel mai tare au fost cele ale lui Van Gogh cred. Când priveam Lan de grâu cu chiparoşi nu-mi venea să cred că-l văd în original La fel a fost si cu Floarea soarelui. Nu ştiu cum să descriu minutele acelea, nu e foarte mult de spus, e de privit.

2) ...pentru că englezii beau ceaiul cu lapte şi pentru că în orice cafenea primeşti şi o micuţă cană cu lapte lângă ceaşca de ceai. La început am fost sceptică. Mai băusem ceai cu lapte dar parcă nu am rămas impresionată. Chiar deloc. Să pun, să nu pun. Aia era întrebarea. Şi-am pus. Şi mi-a plăcut. Şi-mi place ceaiul negru englezesc cu lapte.

3) ...pentru că au autobuse roşii şi pentru că şoferii lor de autobus sunt politicoşi. Pentru că zâmbesc şi salută cu "Hello, love" când urci. Pentru că te ajută şi te îndrumă când eşti dezorientat (da, m-am pierdut :P) şi pentru că întotdeauna sunt binedispuşi, cu zâmbetul pe buze şi puşi pe glume. (Cel puţin am fost eu norocoasă)

4) ...pentru că nu se plăteşte intrare la muzee şi totuşi e o ordine de nedescris chiar şi duminica. Orice ai vrea să vezi: British Museum, Museum of London, Tate Modern, National Gallery eşti liber să explorezi. Nu trebuie să te grăbeşti, poţi să vii de câte ori vrei, e liber. Şi ai ce vedea chiar dacă e a treia sau a patra oară când eşti în acelaşi muzeu (sunt imense!).

5) ...pentru că trenurile şi metrourile lor vin întotdeauna la timp. Dacă mă uit pe internet şi văd că trenul e la 12:32 şi eu ajung la 12:33 din varii motive, l-am pierdut. Nu mi s-a întâmplat până acum să văd un tren că întârzie. Că ajunge mai repede, da. Că întârzie, niciodată.

6) ...pentru că au enorm de mult spaţiu verde. Nu ai zice că într-un asemenea oraş in continuă expansiune şi dezvoltare ai găsi atâtea spaţii verzi. Totuşi, eu am rămas surprinsă. Sunt atât de multe parcuri şi atât de verzi şi curate şi încântătoare de-ţi vine toată ziua să stai tolănit cu o carte în mână acolo. Duminică am fost în Greenwich. De departe cel mai frumos parc pe care eu l-am văzut vreodată. E reconfortant să vezi imensitate de verde.

7) ...pentru că peste tot sunt cafenele şi puburi care mai de care mai primitoare şi mai pestriţe care-ţi fac cu ochiul, invintându-te la un ceai negru sau la o Guiness rece. Prefer ceaiul, Guiness am băut şi nu am rămas impresionată, dar nu aş zice niciodată nu unei seri liniştite (uneori ploioase) într-un local englezesc. Au ele farmecul lor special.

8) ...pentru că poţi să ieşi pe stradă şi în (ahem) posteriorul gol şi nimeni nu are treabă cu tine. (Chiar am văzut, nu glumesc!) Îmi place că ei sunt relaxaţi şi au felul loraparte de a-şi purta nasul prin lume. Îmi place să observ felul în care ei se raporteză la lume, fără pic de prejudecată. E interesant. Eu mai trebuie să mai lucrez la capitolul ăsta că de multe ori mă trezesc că mă holbez gură-cască la outfitul vreunei domnişore (sau domnişor).

9) ...pentru că în localuri NU SE FUMEAZĂ. Că e pub, cafenea, restaurant sau club de noapte, legea le interzice să pufăie. Mă distrează când îi văd afară, aliniaţi în faţa localului că dârdâie dar nu lasă ţigara din mână pentru nimic în lume. E distractiv. Când am intrat prima dată întrun pub şi mi-am dat seama că nu simt neam de fum, nu mi-a venit să cred. De-acuma nu mai trebuie să ţin hainele pe calorifer ca să scap de mirosul de praf. Fumătorii, în schimb, trebuie să le pună la uscat, că (uneori!!) mai plouă în Londra.

10) ...pentru că trebuie să mă concentrez uneori cu toată fiinţa mea să înţeleg când cineva vorbeşte cu mine. Pentru că mi se întâmplă să nu înţeleg părţi dintr-o conversaţie şi pentru că iubesc accentul chiar dacă de multe ori îmi pune beţe-n roate. Pentru că mă face să fiu mai atentă şi mai conştientă de limbă şi pentru că în mod constant învăţ cuvinte şi expresii noi care nu mă fac decât să fiu mulţumită de alegerea făcută.

Uite, de-aia îmi place Londra.

Iubiri blestemate

Ar fi fost cursul normal al lucrurilor ca primul post, după atâta timp, să fie despre primele impresii din Londra, despre cât am găsit-o de frumoasă şi încântătoare răsfirată pe malurile Tamisei. Ei bine, uneori există catalizatori mai puternici decât British Museum, National Gallery sau faimoasele doubledecker-uri. O să vină şi timpul lor, promit.

Ce m-a impresionat foarte tare astăzi a fost un film. De obicei mă las impresionată de un film bun, sunt cu toată fiinţa în faţa ecranului şi încerc pe cât posibil să elimin toate interferenţele. Uneori reuşesc, alteori nu; uneori din vina mea, alteori din vina filmului (a actorilor, a regizorului, a scenariului etc).

Astăzi am văzut Amores Perros, fără intruziuni exterioare, doar eu şi el. La sfârşit am rămas cu un gust amar şi cu o întrebare care, să fiu sinceră, m-a determinat să scriu: De ce mi-a plăcut filmul ăsta?. Habar nu am. A fost violent şi puternic şi urât şi înspăimântător şi plin de viaţă, în aceaşi timp. Regizat de Alejandro González Iñárritu, filmul încearcă să spună povestea unor oameni obişnuiţi a căror viaţă este schimbată de un accident de maşină. Unul singur. Începând de-acolo trei poveşti se derulează halucinant în faţa noastră şi nu ştim cu care dintre personaje să empatizăm şi cu care sentiment să ne confundăm. Iñárritu e cunoscut mai mult (cred) pentru celelalte două filme care vin în completarea acestuia pentru a întregi trilogia: 21 gramms şi Babel. Le-am văut şi pe acestea din urmă şi mi-au plăcut dar nu au avut acelaşi efect.

Mi-a plăcut mult modul de punere "în scenă". Deşi nu e nimic nou filmul (şi implicit, meritul regizorului) reuşeşte să te transpună într-o lume în care totul pare apăsător şi murdar, pătat de nefericiri mai mari sau mai mici. N-aş fi zis la început că toate poveştile au un singur punct de plecare: iubirea. Personajele (principale) acţionează toate sub impulsul acestui sentiment şi ajung să fie învinse de el sau de fantoma lui. Mai puţin unul dintre ele: un fost luptător de guerrilă (El Chivo) care încearcă să acceadă la viaţa amanetată pentru un ideal prea înalt. Poate acolo a fost înfrângerea lui, pentru că, pe parcursul filmului, îi vedem înălţarea. A fost personajul care mi-a plăcut cel mai mult, a fost cel mai uman în pofida aparentei lipse de scrupule. Mi-a plăcut trecerea lui pe lângă celelalte personaje, impactul pe care pare să-l aibă pentru toată desfăşurarea poveştilor.

Nu aş vrea să dau prea multe informaţii despre film că mi-ar displăcea enorm să stric cuiva plăcerea de a-l vedea. Aş vrea mai mult să notez impresii şi stări pe care filmul mi le-a stârnit. Nu cred că e pentru oamenii foarte sensibili pentru că are scene de violenţă pe alocuri naturalistă. Pentru mine ăsta e un alt mare plus al lui: lipsa de decenţă în prezentarea faptelor, a vieţii aşa cum e ea. Îmi plac filmele care nu se ascund sub scutul bunului-simţ. Mi-a plăcut mult jocul actorilor, a fost unul dintre punctele puternice ale filmului (unul din multele): Gael Garcia Bernal a fost excelent ca întotdeauna, iar actorul care l-a jucat pe El Chivo a fost genial, după părerea mea. A reuşit să dea viaţă unui personaj dual şi totuşi plin de coerenţă în bunătatea şi, uneori, cinismul lui.

Ce-aş mai putea spune? E un film despre cădere şi ridicare şi despre iubire ca sentiment care ia toat formele posibile în viaţa noastră şi e mereu acolo. A, am uitat despre metafora frumoasă a câinelui pe care-l salvează El Chivo, numai pentru a-i crea o mare suferinţă, care, la rândul ei, îl determină să reînceapă să trăiască. Of, sunt atâtea de spus şi foarte puţin timp. Dacă aveţi timp eu zic să-l luaţi şi să-l vedeţi, merită. Şi dacă ştie cineva care ar fi traducerea exactă a filmului mi-ar fi de mare folos :D. Pentru ca eu am tras concluzia că ar fi ceva joc de cuvinte acolo si perros s-ar referi cumva la nefericire. Altfel n-aş şti să traduc.

Şi ca să potolesc unele curiozităţi Londra e superbă şi nu atât de ploioasă cum mi-am imaginat.

De ce iubim Frumoasele străine?

Ţin minte şi-acuma prima "întâlnire" cu Mircea Cărtărescu. Eram în liceu, pe clasa a IX-a şi, spre sfârşitul anului, ne simţeam cu toţii destul de plictisiţi de Amintiri din copilărie şi Mara (folosesc pluralul ca să-mi legitimez părerea, n-am făcut un sondaj de opinie printre colegi). Şi-atunci, într-o oră, a venit o soluţie care părea salvatoare: frumos aranjată în pagină, o poezie. Chiar ea, Poema chiuvetei. Pentru mine a fost o lovitură în cap. Nu mai citisem poezie postmodernă până atunci şi am catalogat-o, mai bine zis i-am catalogat autorul ("un anume Cărtărescu"): nebun. Sunt multe motive, îmi spuneam oripilată: poezia nu are rimă, muzicalitate, nu are coerenţă (o chiuvetă îndrăgostită de o stea?! care, culmea, iubea o strecurătoare) şi nu are poezie, acea frumuseţe diafană pe care doar POEZIA o are. Am dat sentinţa: No more Cărtărescu (sau cum l-o fi chemând) for me!

După care am ajuns în facultate şi în primul an am dat de un volum de proză citind într-o zi nişte cronici. Era un elogiu adus Nostalgiei aceluiaşi autor pe care l-am renegat cu atâta vehemenţă (nu era destul de poetic pentru năsucul meu!). M-am îndrăgostit pe loc şi mi-am aruncat pe geam toate crezurile mele de adolescentă îmbufnată. Am păşit într-o nouă eră, unde Cărtărescu devenise brusc poetic, în proză (poezia am continuat să i-o consider nedemnă de statut). După care au urmat, pe rând, toate cărţile lui de proză: Orbitor, Travesti, Jurnale (în anul 4 am citit chiar şi Levantul care m-a marcat profund) şi, într-un sfârşit, De ce iubim femeile (pe care am şi un autograf [Cărtărescu scrie urât! ..caligrafic vreau sa zic, nu mă întorc la vechile metehne!])

Aveam revelaţii peste revelaţii, învăţasem la şcoală despre postmodernism, ştiam cât de cât cu ce se mănâncă şi eram extaziată. Până la De ce iubim femeile îl consideram fără greşeală. După acest volum am început să-i găsesc circumstanţe atenuante: la ce a scris şi cum a scris îşi permite un astfel de volum, e o gură de aer după o proză aşa voluminoasă. M-am lăsat prostită, chiar dacă voit . Şi mi-a plăcut la nebunie (sunt şi femei care miros a tocăniţă, ce-i aşa rău în a mirosi a tocăniţă?). Mi-a plăcut să mă simt specială şi să mă văd oglindită în ochii unuia (fără nicio urmă de răutate) care va umple pagini de Istorie literară şi cu care eu (EU!!) am fost contemporană.

Am primit ultimul volum al lui Cărtărescu acum două săptămâni, fix de ziua mea. Mi-era cumva frică de cartea asta pentru că urăsc să fiu dezamagită, încerc să evit să mă pun în astfel de situaţii. Am purces la lectură într-un final. E un volum care conţine trei povestiri care au ca punct de plecare experienţe personale de-ale autorului. Nu am fost dezamagită, deloc. Mi-a plăcut firescul povestirilor, îmi place familiaritatea şi "camaraderia" cu care vocea auctorială ne atrage în ficţiune. Stau să mă gândesc şi vreau să reuşesc să-mi dau seama de ce mi-a plăcut Frumoasele străine. Mi-a plăcut pentru că nu e pretenţioasă, pentru că e scrisă cu suflet pentru cititori simpli. Am savurat autoironia care e presarată mărunt în fiecare pagină a volumului, m-am bucurat ca un copil să pătrund în "micile" grupuri elitiste ale literaturii române contemporane şi să-mi dau seama că sunt alcătuite din oameni ca mine, ca noi. Scriitorii nu sunt zei, sunt oameni, istoriile literare pretenţioase fac din ei şabloane, statui care nu suportă mobilitate. În schimb, din literatură (culmea!) aflăm adevărul: Simona Popescu e o fire retrasă, nu foarte sociabilă, Florin Iaru e o "babă bârfitoare", Gabriela Adameşteanu uneori nu prea are umor şi alte astfel de informaşii care te (mă) fac să jubilezi. Mi-a smuls nenumărate zâmbete, chiar şi râseste în toată regula pe alocuri. Îmi place Cărtărescu ca e accesibil ca şi individ, nu se ia pe el însuşi prea în serios şi când o face are crize de personalitate (el singur le mărturiseşte). Îmi place Cărtărescu că nu face din vocaţia de scriitor (pe care o are, indiferent de ce cred alţii) o paradă şi că vorbeşte despre slăbiciunile lui cu nonşalanţă şi nu încearcă să le ascundă şi că nu are pretenţia să deţina formula perfectă şi adevărul absolut. De-aia îmi place Cărtărescu, de-aia îmi place ultimul său volum, de-aia n-am nevoie de translator ca să iubesc Frumoasele străine.