Pentru că în articolul precedent mi-am adus aminte de Monica Vitti şi, implicit, Antonioni, mi-am promis că trebuie să revăd
L'Avventura. E filmul ăla care, în timp ce-l vezi prima oară, nu te cutremură cum te-ai aştepta. După câteva zile după ce l-ai părăsit îl simţi, însă, cum te cheamă, rămâne cu tine într-un mod foarte ciudat. Mie îmi reveneau ăn minte cadre întregi cu detalii pe care mă simţeam mereu invitată să le privesc mai adânc, să le dezleg. Acuma! Bineînţeles că n-ai de ales decât să-l revezi, o dată şi încă o dată pentru că te atrage într-o lume pe care-ţi doreşti s-o retrăieşti deşi-ţi este străină.
L'Avventura(1960) este prima parte a unei trilogii completate de
La Notte (1961) şi
L'Eclisse (1962). Antonioni e şi azi considerat, în primul rând datorită acestui început al său în cinematografie, punctul de start al unei reinterpretări a ceea ce înseamnă naraţiune. El a reuşit să exprime anxietăţile şi frustrările lumii moderne folosindu-se mai mult de formă şi de cum e spusă o poveste decât de povestea propriu-zisă. Mă fascinează de fiecare dată felul cum el foloseşte "golul" efectiv pentru a exprima sentimentul ăla de alienare atât de propriu epocii. Personajele lui se pierd în imensitatea decorului pe care-l locuiesc. Încadrarea scenelor e extrem de inovatoare pentru că actorii nu sunt surprinşi niciodată central, ci, mai degrabă, devin nişte continuări "debarasabile" a mediului în care se mişcă: apar chiar la marginea cadrului, pe jumătate ascunşi sau pur şi simplu atât de mici înât par nesemnificativi în tabloul mai mare care se cheamă viaţă. Când îi surpindem pentru o secundă în prim-plan îi vedem din spate, detaşaţi; sau, mai ciudat, apar descentraţi ca şi cum ochiul spectatorului ar privi de undeva de deasupra lor, iar ei deranjează, de fapt, tabloul care li se deschide în spate. Acest procedeu folosit de Antonioni are un efect extrem de puternic. Ne face să vedem personajele ca pe nişte simple figurine care rătăcesc prin propriile vieţi, comparabile cu manechinele de ceară ale lui Baudelaire. Când ies cu totul din sfera vizualului nostru, camera nu-i urmăreşte ci rămâne pe loc, şi noi privim către un peisaj golit de prezenţă umană (care oricum părea oarecum în plus), ochiul ne rămâne pe o stradă pustie, orbit de lumina zilei care se retrage uşor spre întuneric.
L'Avventura pare o odă adusă peisajului auster, mai ales la început când personajele se văd "coborâte" pe o insulă vulcanică nelocuită. Ciudat e că nici pustietatea asta nu pare "umplută" de prezenţa lor. Mai mult decât atât, felul cum se mişcă (ca nişte biete marionete) şi cum interacţionează între ele, creează impresia de "goliciune" totală. Peisajele lui Antonioni mi-au adus aminte de
Last Year at Marienbad allui Resnais (mai ales în
La Notte), dar pe când acesta din urmă se axează peprobleme de configurare a spaţiului şi timpului şi pe felul cum lucrează memoria în acest sens, arhitectul Antonioni îşi configurează spaţiile pentru a scoate la suprafaţă disperarea şi absurditatea care stau la baza vieţii moderne.
Antonioni reduce "acţiunea" din L'Avventura (adică ceea ce fac efectiv personajele) şi o transformă în unul din elementele spaţio-temporale; pentru că dacă ar fi să reduc filmul la firul său narativ, mi-am dat seama că n-am mare lucru.
Un cuplu (Anna şi Sandro) pleacă într-o croazieră pe mare împreună cu un grup de prieteni. În momentul în care descind pe o insulă nelocuită Anna dispare fără urmă. În frenezia căutării, Claudia, cea mai bună prietenă a Annei, devine inexplicabil atrasă de Sandro. Urmează două ore de nimic atât de frumos... Ştiu că sună pretenţios dar personajele sunt efectiv vidate de orice profunzime şi asistăm la un spectacol de reconectare destinat eşecului. Hoinărind prin viaţă, ele încearcă cumva, mereu fără succes, să găsească un punct comun în alteritate. E destul de durerosşi frustrant să le urmăreşti plutirea asta în van. filmul îţi dă timp de auto-reflecţie şi ceea ce găseşti, trebuie să recunosc, nu e prea plăcut. În timp ce urmăreşti cumva vinovat căutarea asta a lor, îţi dai seama că uiţi, odată cu ei, de Anna cea dispărută. Egocentrismul ăsta şi scufundarea în propria-ţi persoană (la nivelul cel mai superficial posibil, bineînţeles) sunt intrinseci filmului şi nu te poţi debarasa nici tu de ele oricât ai încerca.
Cui îi pasă dacă Anna mai apare vreodată? Mie una, nu mi-a prea păsat. Un fir narativ normal, pre-Antonioni, ar fi rezolvat misterul la sfârşit, ne-ar fi spus ce s-a întâmplat cu Anna. Nu şi Antonioni, pentru el personajul ăsta şi dispariţia lui au fost doar un instrument. Pare cinic, ştiu, şi poate că e, dar e genial felul cum ne face să uităm şi să nu ne mai pese de personajul pe care câtva timp l-am considerat principal.
Opresiunea constantă a mediului în care personajele se mişcă e prezentă şi datorită unui alt procedeu inovator pe care Antonioni îl foloseşte: timpul filmului devine perfect aliniat cu timpul real. Asta înseamnă scene lungi (nemontate) în care durata unei întâmplări din film e egala cu durata în care s-ar petrece acea secvenţă în timp empiric. dacă are vreun sens ce zic eu aici... O dată în plus suntem persecutatţi de Antonioni să simţim timpul exact aşa cum îl simt personajele sale, un soi de identificare psihică şi emoţională uşor sadică. Evident, în felul acesta experimentăm lunga căutare a Annei, prima dată pe insulă, mai apoi în Sicilia, prima dată cu interes şi emoţie (ca Sandro şi Claudia), mai apoi cu disperare, pentru ca, spre final, dezgustaţi şi plictisiţi, să uităm de obiectul căutării şi să ne concentrăm strict pe relaţia celor doi.
Cam asta e aventura pur cinematografică şi incitant de periculoasă şi de revelatoare pe care Antonioni ne invită s-o trăim. Eu cu fiecare vizionare devin mai convinsă că
L'Avventura este o capodoperă, un film care a dat atât de multe cinematografiei şi cinefililor şi care, cu siguranţă, va trece orice probă a timpului pentru că are calitatea de a fi mereu actual.