luni, 26 iulie 2010

De ce iubim Frumoasele străine?


Ţin minte şi-acuma prima "întâlnire" cu Mircea Cărtărescu. Eram în liceu, pe clasa a IX-a şi, spre sfârşitul anului, ne simţeam cu toţii destul de plictisiţi de Amintiri din copilărie şi Mara (folosesc pluralul ca să-mi legitimez părerea, n-am făcut un sondaj de opinie printre colegi). Şi-atunci, într-o oră, a venit o soluţie care părea salvatoare: frumos aranjată în pagină, o poezie. Chiar ea, Poema chiuvetei. Pentru mine a fost o lovitură în cap. Nu mai citisem poezie postmodernă până atunci şi am catalogat-o, mai bine zis i-am catalogat autorul ("un anume Cărtărescu"): nebun. Sunt multe motive, îmi spuneam oripilată: poezia nu are rimă, muzicalitate, nu are coerenţă (o chiuvetă îndrăgostită de o stea?! care, culmea, iubea o strecurătoare) şi nu are poezie, acea frumuseţe diafană pe care doar POEZIA o are. Am dat sentinţa: No more Cărtărescu (sau cum l-o fi chemând) for me!

După care am ajuns în facultate şi în primul an am dat de un volum de proză citind într-o zi nişte cronici. Era un elogiu adus Nostalgiei aceluiaşi autor pe care l-am renegat cu atâta vehemenţă (nu era destul de poetic pentru năsucul meu!). M-am îndrăgostit pe loc şi mi-am aruncat pe geam toate crezurile mele de adolescentă îmbufnată. Am păşit într-o nouă eră, unde Cărtărescu devenise brusc poetic, în proză (poezia am continuat să i-o consider nedemnă de statut). După care au urmat, pe rând, toate cărţile lui de proză: Orbitor, Travesti, Jurnale (în anul 4 am citit chiar şi Levantul care m-a marcat profund) şi, într-un sfârşit, De ce iubim femeile (pe care am şi un autograf [Cărtărescu scrie urât! ..caligrafic vreau sa zic, nu mă întorc la vechile metehne!])

Aveam revelaţii peste revelaţii, învăţasem la şcoală despre postmodernism, ştiam cât de cât cu ce se mănâncă şi eram extaziată. Până la De ce iubim femeile îl consideram fără greşeală. După acest volum am început să-i găsesc circumstanţe atenuante: la ce a scris şi cum a scris îşi permite un astfel de volum, e o gură de aer după o proză aşa voluminoasă. M-am lăsat prostită, chiar dacă voit . Şi mi-a plăcut la nebunie (sunt şi femei care miros a tocăniţă, ce-i aşa rău în a mirosi a tocăniţă?). Mi-a plăcut să mă simt specială şi să mă văd oglindită în ochii unuia (fără nicio urmă de răutate) care va umple pagini de Istorie literară şi cu care eu (EU!!) am fost contemporană.

Am primit ultimul volum al lui Cărtărescu acum două săptămâni, fix de ziua mea. Mi-era cumva frică de cartea asta pentru că urăsc să fiu dezamagită, încerc să evit să mă pun în astfel de situaţii. Am purces la lectură într-un final. E un volum care conţine trei povestiri care au ca punct de plecare experienţe personale de-ale autorului. Nu am fost dezamagită, deloc. Mi-a plăcut firescul povestirilor, îmi place familiaritatea şi "camaraderia" cu care vocea auctorială ne atrage în ficţiune. Stau să mă gândesc şi vreau să reuşesc să-mi dau seama de ce mi-a plăcut Frumoasele străine. Mi-a plăcut pentru că nu e pretenţioasă, pentru că e scrisă cu suflet pentru cititori simpli. Am savurat autoironia care e presarată mărunt în fiecare pagină a volumului, m-am bucurat ca un copil să pătrund în "micile" grupuri elitiste ale literaturii române contemporane şi să-mi dau seama că sunt alcătuite din oameni ca mine, ca noi. Scriitorii nu sunt zei, sunt oameni, istoriile literare pretenţioase fac din ei şabloane, statui care nu suportă mobilitate. În schimb, din literatură (culmea!) aflăm adevărul: Simona Popescu e o fire retrasă, nu foarte sociabilă, Florin Iaru e o "babă bârfitoare", Gabriela Adameşteanu uneori nu prea are umor şi alte astfel de informaşii care te (mă) fac să jubilezi. Mi-a smuls nenumărate zâmbete, chiar şi râseste în toată regula pe alocuri. Îmi place Cărtărescu ca e accesibil ca şi individ, nu se ia pe el însuşi prea în serios şi când o face are crize de personalitate (el singur le mărturiseşte). Îmi place Cărtărescu că nu face din vocaţia de scriitor (pe care o are, indiferent de ce cred alţii) o paradă şi că vorbeşte despre slăbiciunile lui cu nonşalanţă şi nu încearcă să le ascundă şi că nu are pretenţia să deţina formula perfectă şi adevărul absolut. De-aia îmi place Cărtărescu, de-aia îmi place ultimul său volum, de-aia n-am nevoie de translator ca să iubesc Frumoasele străine.

vineri, 16 iulie 2010

Vacanţă de profesor


De obicei, highlightul verii mele e ziua mea. Când eram elevă sufeream că e în timpul vacanţei că nu puteam să duc bomboane la şcoală. Cu timpul a început să-mi placă, am considerat-o ziua cu care începe vacanţa. Până atunci e o acomodore mai mult, după care începe advărata vacanţă. Vacanţă cu dimineţi pierdute în pat, cu pierdut vremea fără urmă de vinovăţie, asta visam cu fiecare 13 iulie ce trecea.

Şi sunt în vacanţă. Doar ca vacanţa de-acuma e puţin diferită. Nu mai e vacanţă de copil, că e vacanţă de adult (să fiu mai precisă, adolescent cu pretenţii de adult, dar asta-i altă poveste). Vacanţa de profesor e puţin diferită de cea de elev. Cel puţin dintr-un punct de vedere, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Mă simt puţin scoasă din elementul meu. Am fost obişnuită un an întreg să mă trezesc la 5:00 şi să fiu responsabilă şi să merg frumos la şcoală să-mi împart din înţelepciune (în diverse cantităţi de aceeaşi calitate îndoielnică). Şi-mi plăcea acea rutină, mă simţeam împacată cu mine şi dintr-o dată a venit vacanţa.

Şi m-am trezit că pot să lenevesc, că nu mai trebuie să pregătesc lecţii şi să corectez lucrări. Am intrat în panică. Acomodarea e grea pentru mine. Chiar şi acomodarea cu vacanţa de profesor. Unde-s copiii? Cine te mai ascultă? Pentru cine mai vorbeşti? Cui mai împărtăşeşti din ale tale? Ce fac toată ziua? Ultima întrebare a fost cea mai grea. Sincer. Am impresia că trec zilele pe lângă mine şi eu pe lângă ele şi nici că ne pasă unele de celelalte. Mi-am propus să citesc mult, să mă uit la o grămadă de filme, să învăţ o limbă străină, să îmi găsesc ceva productiv de făcut că simt că mă sufoc în atmosfera de letargie pe care o presupune vacanţa.

Aşa..şi am decis, citesc, privesc etc. De citit, n-am prea citit. Abia vreo două cărţi din care ultima am tras efectiv de mine s-o termin. La capitolul filme stau mai bine. Mi-am făcut un mic program şi o listă cu vreo o sută de filme pe care trebuie să le văd până se termină vacanţa. Filmele le-am luat de pe imdb din top şi intenţionez să le văd pe toate şi poate şi să scriu câte ceva despre ele. Simt că fac ceva util pentru mine; dacă fac o listă, sunt mai ordonată, mai motivată. O să redau imediat şi o parte din filmele din listă şi poate de azi înainte o să-mi scriu şi părerea despre fiecare aici, pe blog.

24 de filme am văzut, unele mai bune, altele mai puţin bune: The pianist(2002), Brief encounter(1945), The general(1926), A streetcar named desire (1951), Apocalypse now (1979), City lights (1931), Hotel Rwanda (2004), Citizen Kane (1941), Duck Soup (1933), The Killing (1956), Double Indemnity (1944), For a few dollars more (1965), Shutter Island (2010), Spirited Away (2001), District 9 (2009), The great dictator (1940), The lion king (1994), The best years of our lives (1946), Raging bull (1980), Full metal jacket (1987), Fargo (1996), Leon (1994), Chinatown (1974) şi The manchurian candidate (1962).

Dacă aveţi ceva întrebări în legătură cu oricare dintre filmele de mai sus feel free to ask. Următorul pe lista mea e Alien (1979). Poate o să scriu despre el. Depinde cum mă impresionează. În ceea ce priveşte lectura, azi am început Frumoasele străine, ultimul volum al lui Cărtărescu.

Cam cu asta îmi ocup timpul liber şi încerc să trec peste hopul psihologic cum că aş pierde vremea. Aşa că o pierd (in mintea mea) într-un mod productiv. Vom vedea la sfărşitul vacanţei calitatea producţiei, cantitatea va fi, dar aia e neglijabilă.

vineri, 2 iulie 2010

Învăţământ, caut profesionişti.


M-am ferit de un articol tematic. Asta din cauză că-s prea implicată şi e uşor să critici mai ales când vezi neregulile din interior. Mă refer la învăţământ, evident. E un subiect delicat pentru mine. Asta pentru că aveam aşteptări mari de la vocaţia de profesor. Spun vocaţie pentru că meserie mi se pare prea tehnic şi de multe ori a fi profesor înseamnă a fi cu sufletul în clasă. Aş putea enumera tot ce mi s-a predat, în liceu fiind, şi a conţinut erori grave. Nu atât de conţinut, cât de sa-i zic..execuţie, sau mai la ţintă, transmitere de informaţie. Există hibe mari din punctul acesta de vedere în sistemul de învăţământ de azi, dar nu cred că România e singura ţară care are astfel de probleme. Cel mai grav lucru sunt cele legate de pregătirea profesorului pe materia pe care-o predă. De-aici începe totul şi despre asta aş vrea să scriu puţin azi.

Acum vreo lună am găsit anunţul de mai sus agăţat peste tot în frumosul oraş (Orăştie, that is): coşuri de gunoi, staţii de autobuz, vitrine de orice fel, stâlpi etc. Bătut frumos la calculator, semeţ, ne invita să păşim cu încredere pe scările frumosului liceu. Nu vreau să fiu seacă şi sarcastică (poate doar puţin), pentru că şi eu am terminat liceul tot acolo. Asta ar însemna că-mi contest cumva pregătirea. Doar că pregătirea mi-am făcut-o selectiv, ştiind ce să iau şi cum să iau de-acolo. Bun, în altă ordine de idei, cum poate un liceu, un director, nişte dascăli să lase asemenea afiş lipsit de logică, plin de greşeli de exprimare şi de ortografie, să împânzească oraşul. L-am citit şi-am râs, după care m-am simţit ruşinată, după care am hotărât să-l pun pe blog. Şi asta cu un scop precis. Ne plângem cu toţii de felul cum sunt licenii, elevii din ziua de azi. Cum nimic din ce înseamnă valoare sau cultură nu se prinde de ei, nu-i interesează. Ne plângem de modul cum suntem trataţi, de lipsa de respect din partea lor, a elevilor dar şi din partea opiniei publice, care-a trecut şi ea cândva (cumva)prin şcoală. Întrebarea mea e: De unde să aşteptăm valori când cei care pretind valoarea nu-s capabili să scrie un text de patru rânduri?

Din câte ştiu menirea unui dascăl e să instruiască. Eu dacă aş fi părinte şi aş vedea asemenea afiş, m-aş gândi de două ori înainte să-mi las copilul pe mână unor asemenea oameni. Poate fi neglijenţă, nu înseamnă că e mai puţin grav, până la urmă e foaia care va aduce elevi la tine în liceu.

Sunt multe exemple de dat în cazul oamenilor nepregătţi care împânzesc clasele în ziua de azi. Ştim cum se termină o facultate în ziua de azi, ştim cum se rezlovă probleme de titularizare backstage, pe la inspectorate. Şi-atunci? Ce-aşteptăm de la elevi? Să fie mai pregătiţi ca noi? Dacă se poate să nu-i mai învăţăm nimic, că şi-aşa-s pierduţi. Sunt de acord, educaţia pleacă de-acasă dar şi şcoala ar trebui să participe la formarea elevului ca individ. Trebuie să ne gândim că elevii de azi vor fi, la rândul lor, dascălii de mâine şi intrăm în acest cerc vicios al nonvalorilor din care nimeni nu ne va putea scoate.

Nu am soluţii pentru această problemă. Nu am scris articolul să propun soluţii pentru că sunt conştientă că problema nu poate fi îndreptată. Vreau doar să subliniez că elevii nu sunt singurii vinovaţi pentru starea şcolii, pentru lipsa de interes pe care o simţim fiecare dintre noi în felul lui. Pentru că pentru noi, ca profesori, e simplu să spunem: Nu avem cu ce lucra. sau Nu avem cu cine să facem performanţă. Doar ca nu e chiar aşa. Sunt probleme şi în rândul elevilor, bineînţeles şi a fi profesor nu e cel mai simplu lucru de pe lume. Există o minimă problemă, lipsa lor de interes nu poate fi (tot timpul!) o scuză pentru incultura ta. Pentru că tu eşti cel care instruieşte. Dacă ai plecat şchiop din facultate pune mâna şi te pregăteşte şi nu schilodi pe alţii.

Mi-e frică de un singur lucru, că aştia sunt intelectualii de astăzi. Şi s-a ajuns la vorba aia mare din popor: Pe ăştia-i avem, cu ăştia defilăm.

Eu cred că mă retrag din pas de marş, rup rândurile şi-i las să facă paradă pe cei care "execută" cu mândrie MESERIA de profesor.
 

Sample text

Cand ma gandesc la mine, zambesc :)

Sample Text

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Sample Text