Nostalgia filmelor mute: Notorious (1946)

One Hitchcock a day keeps the doctor away. Sau, în cunvintele lui Marian de la FilmSinopsis care ne invită să-l sărbătorim pe maestrul suspansului săptămâna asta, Hitchcock week. Mă alătur şi eu acestei "mişcări" şi îmi încep periplul cu Notorious, unul dintre filmele mai cunoscute şi nu destul de apreciate ale regizorului. Motivul pentru care l-am ales e că mi se pare unul dintre cele mai frumos şi ingenios filmate ]ncercări ale lui. Felul cum se joacă cu luminile şi umbrele şi unghiurile aici e hipnotizant. Ca să fac un mic "ştiaţi că..." filmul ăsta conţine 119 prim-planuri din care 72 sunt prim-planuri extreme. Deci, îl putem numi cumva un exerciţiu al close-up-urilor. Faptul că Hitchcock se concentrează atât de mult pe acest tip de scene şi mai mult decât atât, pe chipul personajelor, aduce cu sine o anumită nostalgie după vechiul Hollywood al filmelor mute în care faţa era un univers în sine, plin de posibilităţi şi nu doar un instrument de producere a sunetului. Există la Hitchcock şi o fascinaţie a obiectului. În acest caz cheia, sticla de vin şi, nu în ultimul rând, renumita ceaşcă de cafea. Şi pentru ca obiectul (cunoscut la el sub denumirea de MacGuffin, un fel de stand-in, oglindă a ceea ce ar putea fi catalizatorul întregii poveşti) să nu preia toată puterea, Hitchcock apelează la această focusare pe chipul personajelor, pentru a-şi face eroina un obiect la fel de preţios în dezvoltarea istorică a filmului său.



Notorious îi are ca protagonişti pe Ingrid Bergman şi pe Cary Grant. Pot să afirm cu siguranţă că între cei doi există o chimie aproape palpabilă pe tot parcursul filmului. Ea e Alicia, fiica unui spion nazist condamnat pentru trădare naţională; el e Devlin, un agent federal care o recrutează pentru a deveni, la rândul ei, spion. De data asta, agent american, care să demascheze o organizaţie a naziştilor stabilită în Rio de Janeiro. Devlin o alege pe ea pentru că îi cunoaşte dragostea pentru America şi, de asemenea, pentru capacitatea ei de a inspira încredere foştilor parteneri ai tatălui ei.

Încă de la început, Alicia ne este înfăţişată drept o femeie promiscuă care nu se ruşinează să-şi folosească trupul şi să-şi înece nopţile în alcool, pentru a ieşi din închisoarea transferului de vină. În momentul în care află de activităţile tatălui său se înveleşte în hainele imoralităţii pentru a se pedepsi pentru trădarea de ţară, de care se simte vinovată la rândul său. În acest stadiu o cunoaşte şi o recrutează Devlin. Ea acceptă să-l ajute şi astfel îşi promite că va deveni o nouă femeie. Între cei doi scânteile încep să sară instantaneu până când, odată cu ajungerea în Rio de Janeiro, o inevitabilă legătură amoroasă se înfiripă. Una dintre cele mai memorabile scene, poate din întreaga istorie a cinematografiei, e sărutul celor doi care durează undeva în jur de 3 minute, în condiţiile în care durata impusă a unui sărut pe ecran la vremea aceea era de 3 secunde! Doar că Hitchcock e ingenios şi "compune" o scenă în care cei doi stau îmbrăţişaţi şi, printre săruturi focoase, se tachinează şi îşi plănuiesc următoare întâlnire.



Micul lor univers e dărâmat în momentul în care Devlin îi comunică Aliciei că va trebui să se reunească cu un fost admirator pentru a demasca celula nazistă. Ruptura dintre cei doi e iminentă pentru că niciunul nu e capabil să-şi lepede imaginea despre sine. Devlin e omul rece şi calculat, in viziunea căruia profesia e cea mai importantă coordonată a vieţii sale, deci nu poate să-i ceară Aliciei să se retragă fără a se nega pe sine ca individ (sau fără a-şi nega imaginea creată în faţa lumii). Alicia e femeia pentru care seducerea unui bărbat nu e niciodată un obstacol, e practic masca pe care şi-o asumă. În plus, în momentul în care se simte împinsă spre această misiune chiar de bărbatul despre care credea că o iubeşte, se vede forţată să accepte cererea în căsătorie a lui Alex Sebastian (prietenul neamţ al tatălui său). Prin infiltrarea ei în casa şi societatea acestuia, ea reuşeşte să afle cu uşurinţă de existenţa unui secret care stă ascuns în pivniţa pentru vinuri. Odată cu furtul cheii ea devine un soi de restauratoare a ordinii fireşti a lucrurilor. La o petrecere dată în cinstea ei, împreună cu Devlin, se furişează în pivniţă şi descoperă secretul păstrat atât de aproape de Sebastian şi asociaţii săi.

Nu o să mai dau detalii despre ce se întâmplă mai departe pentru că n-aş vrea să le stric, celor care nu l-au văzut, plăcerea vizionării. O să spun doar că sfârşitul e una din scenele mele preferate. Se vede, nealterată, sclipirea de geniu a lui Hitchcock care "rezolvă" conflictul în modul cel mai elegant posibil.



Scene memorabile sunt o grămadă. Scena de început a petrecerii, un mic exemplu, în care, prin intermediul unei viziuni "de sus", ni se înfăţişează grandoarea sălii. După care unghiul se închide uşor, focusându-se asupra Aliciei şi a lui Alex surprinşi în mijlocul unei conversaţii, pentru ca la final camera să aibe în prim-plan pumnul strâns al Aliciei, care încearcă să ascundă cheia.



Notorious e o altă expresie a multor obsesii care l-au bântuit pe Hitchcock de-a lungul carierei sale: femeia fatală care radiază un magnetism irezistibil, transferul de vină între indivizi, ambiguitatea dintre vină şi inocenţă, toate astea înglobate într-o poveste incredibil de bine spusă.



Poate au fost şi momente mai slabe ale filmului dar eu le-am trecut cu vederea, hipnotizată fiind de ce se întâmplă pe ecran. Pe tot parcursul filmului, chipurile acelea în prim-plan ascund şi în acelaşi timp dezvăluie, devin o prezenţă pe cât de ordonatoare pe atât de destabilizatoare, sunt deopotrivă o mască şi un index continuu de trăiri şi emoţii. Îl recomand cu căldură tuturor drept unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Hitchcock şi abia aştept ziua de mâine şi următorul lui film despre care o să povestesc.



Trailer: