Cassavetes şi eternul feminin: A woman under the influence (1974)

Nu credeam, cu mult timp înainte, că simpla vizionare a unui film poate lăsa urme adânci în persoana mea, că poate dezgropa şi parcurge teritorii încuiate pe care chiar eu le-am abandonat de-o vreme. M-am lecuit de naivitatea asta odată ce i-am descoperit pe Kieslowski şi pe Haneke şi pe Bergman. Garda mi-e mereu sus. Atacându-l frontal pe Cassavetes nu mă aşteptam totuşi la o reacţie aşa de viscerală. Nu că l-aş fi subapreciat, dar e primul lui film cu care-mi încânt privirea şi am zis c-o iau uşor. M-am cam înşelat pentru că A Woman Under the Influence te cam plesneşte peste faţă şi are darul de a-ţi rarefia aerul instantaneu.

Cassavetes, ca regizor şi scenarist (pentru că a fost şi un excelent actor), se pare că ar reprezenta punctul din care s-a dezvoltat, mai apoi, cinemaul independent american. Cu o aversiune vizibilă în filmele sale pentru Hollzwood şi pentru "valorile" pe care acesta leperpetuează încă din anii '70, Cassavetes este promotorul unei cinematografii a naturalului, a firescului. Pe platou, actorii săi (prieteni apropiaţi, de altfel) nu jucau ci trăiau, îşi "altoiau" practic o altă personalitate care se hrănea permanent din persoana lor, şi invers. Artificialul era inadmisibil.

A Woman Under the Influence a fost scris având-o în minte e soţia sa, frumoasa Gena Rowlands. Ea avea s-o trăiască şi s-o creeze pe Mabel, casnica a cărei viaţă interioară devine un mister chiar şi pentru cel care a făcut acest persona posibil.




Soţul lui Mabel, Nicke jucat de prietenul bun al lui Cassavetes, Peter Falk (nimeni altul decât super-îndrăgitul Columbo). Nick şi Mabel par încă de la început un cuplu ciudat. Dau impresia că se simt excelent unul pe celălalt; cu toate astea nu dau niciun semn că ar comunica în vreun fel. Deşi se iubesc, cei doi par că îşi trăiesc sentimentele în secret, departe de forţa arzătoare a sentimentelor celuilalt. Această intensitate solitară o face pe Mabel să cadă de pe scara a ceea ce in context social s-ar numi normalitate. Încă din primele scene o vedem pierdută în ea însăşi, nereuşind să se supună unei etichete dictate de anumite situaţii. Ea îşi trăieşte viaţa într-un mod eminamente senzorial, cu naivitatea copilului care se minunează la cea mai infimă descoperire.




Una dintre scenele cele mai puternice din film este cea în care prietenii lui Nick sunt invitatţi la un mic dejun cu spaghete. Pentru prima dată putem observa modul total bizar în care Mabel interacţionează cu oamenii din jur. Imposibilitatea ei de a se adapta unei asemenea situaţii pare să-l deranjeze pe Nick numai în momentul în care are impresia că soţia sa flirtează cu un coleg. Izbucnirea lui ne confirmă ceea ce poate bănuim deja: Nick refuză să conştientizeze problema soţiei sale, mai mult decât atât, ieşirile ei îi oferă familiaritatea cu care e mulţumit să se hrănească zi de zi. Rolul de spectator pasiv pe care şi-l asumă se sfărşeşte în momentul în care Mabel pare că pierde total contactul cu realitatea. Ieşirile tot mai frecvente şi imposibilitatea de a avea grijă de cei trei copii, îl determină pe Nick să ia decizia care îl va urmări mult timp: îşi internează soţia într-un azil timp de şase luni. ultima scenă, cea a revenirii e extrem de încărcată emoţional. Ănstrăinarea celor prezenţi la mica reuniune e aproape palpabilă.



Cred că aici Cassavetes ne aruncă în faţă, nouă ca individizi, imposibilitatea de a ne părăsi pe noi ăn relaţie cu celălalt. Fiecare din cei prezenţi la petrecere au imaginea lor proprie şi diferită despre Mabel. Câte persoane atâtea şi feţe ale lui Mabel. Pentru copii e o mamă iubitoare, pentru soţ, partenera de care are nevoie ca sprijin, pentru părinţii ei un copil care are nevoie de protecţie. Şi ea este, fără îndoială, toate astea, în acelaşi timp, pentru fiecare.



E ciudat cum personajul principal e Mabel şi cu toate acestea perspectiva din care noi privim e a celorlalte personaje. Ea e mereu pe ecran, în prim-plan, scuipând, pufăind şi agitându-se, în cuşca pe care-o numeşte acasă, şi totuşi ne e mereu necunoscută, tăinuită.

Mi se pare că bărbatul, scenaristul şi regizorul Cassavetes are o intuiţie grozavă asupra sensibilităţii feminine. Deşi rolul e făcut de Gena Rowlands, are şi el, fără îndoială, meritul lui. Şi, deşi, pe alocuri, rolul pare prea jucat şi uşor teatralizat pe mine nu m-a deranjat pentru că m-a dus în starea aia de disconfort pe care o cerea situaţia.



Dacă vreţi să vedeţi un film cu o încărcătura emoţională deloc neglijabilă şi excelent jucat şi filmat vă invit să încercaţi A Woman Under the Influence. Vă va face să îndrăgiţi şi maimult oamenii care ies din tiparul normalităţii.