Leapşa cinefilă: "Hormonind" printre actori

Preiau cu doza necesară de reticenţă leapşa pe care mi-a pasat-o Teo de la CinemMagazin. Şi nu pentru că nu aş fi încântată de ideea de a-mi lista gusturile în materie de bărbaţi, ci doar din simplul motiv că pe (unii) actori mi-e imposibil să-i diferenţiez de rolurile pe care le-au jucat şi în care i-am găsit "de luat acasă". Şi-atunci, invariabil, apare pe hartă mai mult decât un bărbat cu trăsături frumoase, un personaj cu angoasele şi bucuriile sale care te atrage ca un magnet. Deci nu e vorba doar de un chip frumos. Pe de altă parte, nu e vorba de preferinţele mele în materie de joc actorices. E un fel de "altoi" al acestor două aspecte şi la fiecare actor am şi un persona specific în minte. Ăsta e topul meu 10 pe care mi-a fost destul de greu să-l restrâng.

Locul 10. Clive Owen Nu e cel mai frumos bărbat în viaţă, dar are ceva. Un farmec al lui foarte masculin pe care eu nu pot să-l descriu. Evident că rolul în care m-a prins invariabil e Larry în Closer. E exact cum l-aş vedea dacă m-aş ghida doar după aspectul fizic: periculos, ghidat de instict pur şi uşor pervers.


Locul 9. Alexander Skarsgård. Cu suedezul ăsta get-beget e mai complicat pentru că l-am văzut într-un singur film şi nu a avut cine ştie ce rol. Să fiu sinceră, mi-a plăcut că e înalt şi bărbătos. Şi am căutat nişte poze cu el şi mi-a fost de-ajuns. A urcat vertiginos în topul meu de "luat acasă". Filmul de care vorbesc e Melancholia şi deşi nu petrece mult timp pe ecran radiază un farmec aparte jucând bărbatul total îndrăgostit de fata cu probleme.



Locul 8. Johnny Depp E indiscutabil un actor bun. Şi rolurile pe care le-a făcut de-a lungul timpului pentru Burton sunt, fără îndoială, memorabile. Cu toate astea rolul care pe mine m-a fascinat rămâne cel din Don Juan De Marco. Cum să nu te îndrăgosteşti iremediabil de un cuceritor sensibil şi extrem de sexy.


Locul 7. Clint Eastwood Ştiu că poate părea un şoc. Mai mult decât atât, nici măcar nu-mi place ca regizor. Dar Clint Wastwood tânar era o viziune... Şi nici westernurile nu-mi plac. Dar m-am uitat la câteva ca să-l văd pe el, trebuie să recunosc. Personajul lui din filmele lui Segio Leone mi se pare foarte masculin şi misterios şi nu pot altcumva decât să-i fac loc în top. Că e vorba de For a Few Dollars More sau The Good, The Bad and The Ugly, personajul lui e băiatul rău în aparenţă după care toate femeile sunt topite.


Locul 6. Patrick Wilson Nu mă pot abţine să nu-l pun aici. M-aş putea uita la el toată ziua. Singurul rol care-mi vine în minte e cel din Little Children şi nu pot să zic că a fost cine ştie ce super rol masculin dar el, ca prezenţă mă fascinează. Poate a ajutat şi scena de sex intens pe care a împărţit-o cu Kate Winslet. Are acel ceva ce-mi place.


Locul 5. Paul Newman Prima dată când am văzut un film în care el juca nu mi-a venit să cred cât de bine arăta. E genul de bărbat pentru care poţi foarte uşor dezvolta obsesii. Rolul meu preferat trebuie să fie cel din Cool Hand Luke doar pentru că e atât de relaxat acolo şi emană o siguranţă de sine care te pune pe jar.


Locul 4. Marlon Brando Nu ştiu dacă sunt multe de spus aici. Bănuiesc că apare cam prin toate topurile cu bărbaţi pe care i-am lua acasă, oricând, oriunde. Are acel amestec de vulnerabilitate şi putere care atrage ca un magnet. Mi se pare că arată perfect în On the Waterfront. Totuşi rolul care i s-a potrivit ca o mănuşă şi de care sunt atrasă over and over again e cel din Last Tango in Paris.


Locul 3. Ryan Gosling Nu e o surpriză pentru nimeni care mă cunoaşte ca e în top 3. Mie mi se pare perfect în toate modurile posibile. Deşi mi-a sărit în ochi abia după ce am văzut Drive, am început să mă uit cu aviditate la toate filmele în care-a jucat. Chiar şi alea proaste. el tot e eye-candy şi simpla lui prezenţă mie-mi ajunge. rolul meu preferat e cel de care-am zis mai sus. Pentru că îmi aduce aminte de misterul actorilor din anii '60. Pe el l-aş lua acasă şi i-aş şi găti. Mult.


Locul 2. Alain Delon Înţeleg de ce femeile stăteau şi salivau în faţa unei fotografii de-a lui prin anii '60. Alain Delon e pur şi simplu perfect. Avea o delicateţe a trăsăturilor care ascundea o privire ghiduşă şi un temperament exploziv. Primul rol în care l-am văzut a fost Plein Soleil şi m-am îndrăgostit iremediabil. Deşi joacă un rol negativ m-am trezit ţinând cu el pe tot parcursul filmului. E genul de bărbat care te cucereşte doar cu o privire.


Locul 1. Michael Fassbender Obsesia mea pentru el a început odată cu Shame. Mi s-a părut extrem de sexy felul cum el a jucat rolul unui om dizlocat care trăieşte într-o societate care nu are cum să-l înţeleagă. Groaza şi vulnerabilitatea lui m-au topit de fiecare dată. În opinia mea e the sexiest man alive. Şi e viitorul meu soţ. Nu ştie. Încă.

Cassavetes şi eternul feminin: A woman under the influence (1974)

Nu credeam, cu mult timp înainte, că simpla vizionare a unui film poate lăsa urme adânci în persoana mea, că poate dezgropa şi parcurge teritorii încuiate pe care chiar eu le-am abandonat de-o vreme. M-am lecuit de naivitatea asta odată ce i-am descoperit pe Kieslowski şi pe Haneke şi pe Bergman. Garda mi-e mereu sus. Atacându-l frontal pe Cassavetes nu mă aşteptam totuşi la o reacţie aşa de viscerală. Nu că l-aş fi subapreciat, dar e primul lui film cu care-mi încânt privirea şi am zis c-o iau uşor. M-am cam înşelat pentru că A Woman Under the Influence te cam plesneşte peste faţă şi are darul de a-ţi rarefia aerul instantaneu.

Cassavetes, ca regizor şi scenarist (pentru că a fost şi un excelent actor), se pare că ar reprezenta punctul din care s-a dezvoltat, mai apoi, cinemaul independent american. Cu o aversiune vizibilă în filmele sale pentru Hollzwood şi pentru "valorile" pe care acesta leperpetuează încă din anii '70, Cassavetes este promotorul unei cinematografii a naturalului, a firescului. Pe platou, actorii săi (prieteni apropiaţi, de altfel) nu jucau ci trăiau, îşi "altoiau" practic o altă personalitate care se hrănea permanent din persoana lor, şi invers. Artificialul era inadmisibil.

A Woman Under the Influence a fost scris având-o în minte e soţia sa, frumoasa Gena Rowlands. Ea avea s-o trăiască şi s-o creeze pe Mabel, casnica a cărei viaţă interioară devine un mister chiar şi pentru cel care a făcut acest persona posibil.




Soţul lui Mabel, Nicke jucat de prietenul bun al lui Cassavetes, Peter Falk (nimeni altul decât super-îndrăgitul Columbo). Nick şi Mabel par încă de la început un cuplu ciudat. Dau impresia că se simt excelent unul pe celălalt; cu toate astea nu dau niciun semn că ar comunica în vreun fel. Deşi se iubesc, cei doi par că îşi trăiesc sentimentele în secret, departe de forţa arzătoare a sentimentelor celuilalt. Această intensitate solitară o face pe Mabel să cadă de pe scara a ceea ce in context social s-ar numi normalitate. Încă din primele scene o vedem pierdută în ea însăşi, nereuşind să se supună unei etichete dictate de anumite situaţii. Ea îşi trăieşte viaţa într-un mod eminamente senzorial, cu naivitatea copilului care se minunează la cea mai infimă descoperire.




Una dintre scenele cele mai puternice din film este cea în care prietenii lui Nick sunt invitatţi la un mic dejun cu spaghete. Pentru prima dată putem observa modul total bizar în care Mabel interacţionează cu oamenii din jur. Imposibilitatea ei de a se adapta unei asemenea situaţii pare să-l deranjeze pe Nick numai în momentul în care are impresia că soţia sa flirtează cu un coleg. Izbucnirea lui ne confirmă ceea ce poate bănuim deja: Nick refuză să conştientizeze problema soţiei sale, mai mult decât atât, ieşirile ei îi oferă familiaritatea cu care e mulţumit să se hrănească zi de zi. Rolul de spectator pasiv pe care şi-l asumă se sfărşeşte în momentul în care Mabel pare că pierde total contactul cu realitatea. Ieşirile tot mai frecvente şi imposibilitatea de a avea grijă de cei trei copii, îl determină pe Nick să ia decizia care îl va urmări mult timp: îşi internează soţia într-un azil timp de şase luni. ultima scenă, cea a revenirii e extrem de încărcată emoţional. Ănstrăinarea celor prezenţi la mica reuniune e aproape palpabilă.



Cred că aici Cassavetes ne aruncă în faţă, nouă ca individizi, imposibilitatea de a ne părăsi pe noi ăn relaţie cu celălalt. Fiecare din cei prezenţi la petrecere au imaginea lor proprie şi diferită despre Mabel. Câte persoane atâtea şi feţe ale lui Mabel. Pentru copii e o mamă iubitoare, pentru soţ, partenera de care are nevoie ca sprijin, pentru părinţii ei un copil care are nevoie de protecţie. Şi ea este, fără îndoială, toate astea, în acelaşi timp, pentru fiecare.



E ciudat cum personajul principal e Mabel şi cu toate acestea perspectiva din care noi privim e a celorlalte personaje. Ea e mereu pe ecran, în prim-plan, scuipând, pufăind şi agitându-se, în cuşca pe care-o numeşte acasă, şi totuşi ne e mereu necunoscută, tăinuită.

Mi se pare că bărbatul, scenaristul şi regizorul Cassavetes are o intuiţie grozavă asupra sensibilităţii feminine. Deşi rolul e făcut de Gena Rowlands, are şi el, fără îndoială, meritul lui. Şi, deşi, pe alocuri, rolul pare prea jucat şi uşor teatralizat pe mine nu m-a deranjat pentru că m-a dus în starea aia de disconfort pe care o cerea situaţia.



Dacă vreţi să vedeţi un film cu o încărcătura emoţională deloc neglijabilă şi excelent jucat şi filmat vă invit să încercaţi A Woman Under the Influence. Vă va face să îndrăgiţi şi maimult oamenii care ies din tiparul normalităţii.