Mein Herz Brennt: Lilja 4-ever (2002)

Acum câteva zile, un prieten mi-a adus aminte de Lilja 4-ever. Nici acum nu ştiu dacă să-i mulţumesc sau nu. Îmi pare extrem de bine că l-am revăzut pentru că e unul din filmele care îţi rămân întipărite pe retină mult timp după ce s-a terminat, insă se lipeşte de tine atât de puternic încât efectiv îl simţi la nivel somatic cumva. Cred că mi-am dat voie să-l revăd pentru că mi-am adus aminte că mi-a plăcut mult; am uitat totuşi efectul pe care filmul ăsta mi l-a produs la vremea respectivă. Am plâns prima oară şi eu nu plâng la filme de obicei (sau, poate, nu recunosc asta. A doua oară am plâns şi mai tare. Poate pentru că era noapte şi întunericul mi-a permis desfăşurarea în voie. Cu siguranţă e unul dintre cele mai triste şi mai şocante emoţional filme pe care mi-a fost dat să le văd până acuma. Trebuie să vă avertizez că nu e entertainment ci e o experienţă cinematografică care te lasă vlăguit. Cred că e o trăsătură a filmelor regizate de scandinavi: filme care te pândesc pe la colţuri cu pumni şi picioare pregătite de atac şi nu te lasă până nu te bat bine.



Regizorul se numeşte Moodysson (daţi-mi voie să spun că numele i se potriveşte ca o mănuşă) şi Lilja 4-ever e un film din 2002 care nu cred că a primit toate laudele pe care le merită.

Încă de la început filmul e setat să-ţi dea o trezire zdravănă. Pemine m-a amuţit în pat stând, nici nu vreau să-mi imaginez efectul pe care l-ar putea avea într-o sală de cinematograf. Când din boxe dintr-o dată te bombardeză Rammstein cu al lor Mein Herz Brennt, la volum maxim, eşti conştient c-ai încurcat-o. Tânara pe care o urmăreşti fugind e Lilja, o fată cu chip de înger a cărei groază o simţi şi tu şi pe care o îndemni să fugă mai repede chiar dacă habar nu ai de ce incearcă să scape.



Printr-un mic salt în timp, cu 3 luni în urmă, aflăm că Lilja e o fată dintr-o ţară care a făcut parte din fosta URSS (Lituania, dacă nu mă înşel), a cărei mamă fuge cu iubitul ei în SUA şi care se vede dintr-o dată singură pe lume. Rolul e jucat de Oksana Akinshina, o actriţă care mi s-a părut genială. Dela cel mai mic gest până la cel mai imperceptibil zâmbet, Oksana a fost Lilja şi nimic altceva. Rar am văzut trăiri aşa de intense şi aşa de reale într-un film. În momentul în care se vede părăsită, Lilja încercă să îşi continue viaţa cu naivitatea copilului de 16 ani care nu are bine conturată conştiinţa propriei persoane. Deşi toată lumea îi pare (şi-i este) potrivnică,ea încă speră că într-o zi va scăpa din sărăcia şi monotonia în care trăieşte. Sunt visurile acelea ale est-europenilor care imaginează ţările vestice ca pe un soi de tărâmu al făgăduinţei în care griul propriei vieţi se transformă instantaneu într-un curcubeu arcuit frumos.



Neavând pe nimeni aproape, Lilja se împrieteneşte cu Volodya, un copil la fel de singur pe lume ca şi ea. Între ei se dezvoltă o prietenie ingenuă, fiecar văzând în celălalt resortul care-i ţine, de fapt,în viaţă. Ironia sorţii e că singurul om care-şi doreşte să o ajute e, în acelaşi timp, unicul care nu are niciun mijloc prin care s-o facă.

Când Lilja îşi dă seama că, într-adevăr, mama sa a părăsit-o şi nu îi va trimite bani să o ajute, apelează la singura metodă de a face bani pe care o vede în jurul ei, prostituţia. Scenele de sex sunt focusate strict pe expresii ale feţei, nu există absolut nimic sexual în ele. Lilja pare că îşi pierde corpul, nu şi fiinţa. Când, într-o noapte, îl întâlneşte pe Andrej, norocul ei pare că îşi schimbă abrupt traiectoria. Orbită de dorinţa de a fi iubită şi de a avea un suflet aproape care s-o ocrotească, Lilja acceptă să plece cu el şi crede în promisiunea unei vieţi mai bune în Suedia. Refuză parcă să "citească" toate steguleţele roşii tocmai din nevoia viscerală de a crede în ceva, în cineva. Ceea ce urmează de la punctul ăsta încolo sunt unele dintre cele mai şocante scene din cinematografia contemporană, după părerea mea. Şi totuşi, nimic nu e mai dureros decât momentul în care o vezi că zâmbeşte inocent şi docil la asigurările lui Andrej că vor fi fericiţi.



Nu o să mai divulg nimic în ceea ce priveşte firul narativ pentru că nu vreau să le stric unora plăcerea descoperirii. De ce mi-a plăcut? Pentru că e un film puternic despre mizeria umană, dreptul şi capacitatea de a face nişte alegeri care nu sunt întotdeauna proprii si libere ci sunt condiţionate mereu de factori străini şi, nu în ultimul rând, despre eşecul conştientizat al credinţei oarbe în divinitate. Mi-a mai plăcut pentru că este un film puternic care îţi arată nişte realităţi pe care preferi să nu le afli si, credeţi-mă, filmul nu omite nimic în sensul ăsta. Mi-a plăcut sentimentul de înclaustrare şi aer aproape irespirabil pe care Moodysson îl creează, concentrându-se permanent pe chiupl personajelor ca şi când ar vrea să le pătrundă în suflet.



Am fost surpinsă de muzica de pe fundal care a fost foarte agresivă pe tot parcursul filmului, cred că mă aşteptam la ceva mai a la Dogma95 având în vedere că Moodysson e scandinav. Dar asta îine de preconcepţiile mele. Oricum, s-a potrivit cum în puţine filme se potriveşte. Mi-a mai plăcut că filmul e extrem de trist fără să cadă în melodramă sau pseudo-dramă cerşetoare de lacrimi. E atât de puternic naturalist totul încât nu ai altă opţiune decât să stai ca prostul în faţa monitorului şi să te scuturi de plâns. Şi sentimentul nici nu trece, rămâne acolo ca un ghimpe în coastă şi te bântuieşte ca filmul extraordinar care este. De filme din astea mie mi-e frică.



Şi trailerul: