In the mood for Wong Kar-Wai: Days of Being Wild

Ciocnirile mele cu cinematografia asiatică au fost ocazionale şi, în mare parte, neproductive. Când spun asiatică, mă refer, in special, la Japonia, China, Coreea. Asta ca să dezambiguizez oarecum termenul, pentru că ştiu, deşi stau prost cu geografia, că în Asia mai sunt încă vreo 2-3 ţări pe lângă cele enumerate. Aşa...pe lângă Wong Kar-Wai, pe care l-am savurat doar în In the Mood for Love şi l-am renegat categoric în My Blueberry Nights,am mai dat peste Kurosawa (7 Samurai, Yojimbo, Rashomon, Ran ), câteva anime-uri (Sprited Away, Grave of the Fireflies, Princess Mononoke), Infernal Affairs şi Crouching Tiger, Hidden Dragon. Cred că ăsta e cam tot inventarul. Slăbuţ, ştiu. Am impresia că sunt puţin rasistă că, în afară de Rashomon care mi-a plăcut incredibil de mult, celelalte filme ale lui Kurosawa m-au cam lăsat în ceaţă. Dintr-un simplu motiv, nu puteam face distincţia între personaje. E o formă de rasism şi asta şi, intr-adevăr e o problemă pe care mi-o asum. Nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu ei ca naţie doar că mi se pare că toţi arată la fel.

Revenind la Wong Kar-Wai, am văzut ieri Days of Being Wild, film de-al lui făcut prin 1990. E setat ca şi timp prin 1960 şi are un feeling care încearcă să recaptureze atmosfera filmul european din acea perioadă. Mi-a adus aminte foarte mult de Godard. Nu ştiu dacă problema-i la mine că văd eu influenţe de Nouvelle Vague peste tot că-s efectiv obsedată, dar aşa mi s-a părut. Cred, totuşi, că în cazul ăsta indiciile sunt prea evidente şi nu au cum să fie doar în imaginaţia mea. Pot să jur că am revăzut dansul Angelei din Une Femme est Une Femme, sincronul celor trei din A bande a part repus în scena sub forma unei bătăi, plus, din acelaşi film, referinţa la pasărea care nu atinge niciodată pământul (sper să nu mă înşel). Chiar nu cred că-s vedenii şu aşa de tare m-am bucurat când le-am recunoscut, simţeam ca un fel de complot între mine şi film, era un secret pe care am reuşit să i-l fur. Şi asta m-a făcut să fiu total prinsă de el.

Days of Being Wild e un film lent, de atmosferă, care trage privitorul prin absenţa luminii efective, dansul hipnotizant al camerei care, de multe ori găseşte unghiuri halucinante şi, nu în ultimul rând, filmul cucereşte prin muzica din fundal care acompaniază perfect lentoarea camerei. Sunetele care rămân cu tine mult după genericul de final sunt, cu siguranţă, marca Kar-Wai.

O să atenţionez că nu e un film pentru cei care caută o scăpare, o gură de entertainment uşor la sfârşitul unei zile obositoare. Şi asta din cauză că nu te scapă de bagajul de care ai vrea să scapi, ba mai mult, te încarcă cu mult mai mult decât poţi duce. În plus, nu e un film care să progreseze spre un anume scop, cu momente ale "acţiunii" bine determinate. E o formă pură de poezie în mişcare. Nu cred că l-aş putea descrie mai bine de-atât. Nici nu spune foarte multe, verbal, dialogurile sunt scindate şi, de multe ori, eliptice, oglinda perfectă a personajelor; decât să fie spuse răspicat, ideile şi sentimentele sunt mai mult insinuate.

Personajul principal e Yuddy (Leslie Cheung), un soi de bărbat-copil care mai mult pare că pluteşte pe scena vieţii sale şi nu lasă impresia nicio secundă că o trăieşte efectiv. Pare, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, actor şi spectator al propriei vieţi. Existenţa îi este împărţită între trei femei care îi trasează conturul: mama adoptivă, fostă prostituată, şi cele două iubite (fosta şi actuala), Su (Maggie Cheung) si Leung (Carina Lau). Alienarea şi înstrăinarea de propria-i persoană se poate uşor ghici din relaţiile pe care le stabileşte cu aceste trei femei. Mereu dezrădăcinat, pare incapabil să ofere fericire şi nu face decât să provoace suferinţă persoanelor din jurul său. Deciziile pe care le ia par străine de el, parcă sunt maşinaţiunile unui destin pus mereu de-a curmezişul fericirii celorlalţi. Când, mânat de dorinţa de a se regăsi, hotărăşte să plece în căuarea mamei sale naturale, îl vedem, în sfârşit, decis să se centreze. Porneşte într-o călătorie de regăsire care începe, în mod evident, cu stabilirea rădăcinilor. Doar că pelerinajul său se dovedeşte a fi un eşec. "The fact is that the bird hasn't gone anywhere. It was dead from the beginning." Căutarea asta a lui permanentă de contact uman, de regăsire şi stabilire a unei identităţi ridică o întrebare care mi-a sărit în gând cu mai multă violenţă decât aş fi vrut: Cercetarea continuă ne face cumva imuni la viaţă? Când căutăm la nesfârşit acel ceva care să ne întregească, nu cumva facem numai să 'sărim' peste ceea ce înseamnă, de fapt, existenţa noastră?

Mi s-a părut un film care sondează foarte bine existenţa mometelor care se desfăşoară în(tre) noi imperceptibile şi care, ne ţes, în cele din urmă, existeţa.

Există o nostlgie aproape palpabilă pe tot parcursul filmului după, şi asta o să sune tâmpit, ceea ce ar putea să fie. Ştiu că pare şi e un paradox dar mi se pare că i se potriveşte de minune personajului principal.

Ce mai? Bucata asta de cinema este, de fapt, o mică poezie. Se desfaşoară î faţa noastră cu "brutalitatea" unui vis, cu cromatica lui apăsătoare, umbrele şi cadrele neobişnuite, toate astea în freamătul continuu al Hong Kongului mereu agitat şui totuşi atât de silenţios. Actorii sunt toţi excelenţi şi joacă perfect într-un film care nu trebuie jucat ci simţit.

Nu ştiu cât am reuşit să fiu de coerentă şi cât sens are ce-am simţit eu despre filmul ăsta. Cert e că pentru mine a fost o revelaţie, o mică bijuterie care, se pare că n-a fost gustată de public la apariţie.

Trailerul cel frumos:


Ah! Şi Oldboy. Am văzut şi Oldboy.