Carne, şuncă, brânză, ceapă: Jamon, Jamon (1992)

Zilele trecute căutam un film cu Javier Bardem. Aveam eu poftă să mă uit la unul. Iniţial eram setată pe Before Night Falls, dar Jamon, Jamon îmi făcea cu ochiul parcă pentru că aducea în prim-plan prima întâlnire cinematografică dintre Penelope Cruz şi Javier Bardem. În plus, mie-mi place cinematografia spaniolă şi-mi doresc mereu să văd un anumit parcurs spre ceea ce a devenit azi.



Jamon, Jamon este un film din 1992 al regizorului Bigas Luna (prima mea întâlnire cu el) care încearcă să spună povestea pasională a unei încâlcituri amoroase cum nu vezi nici măcar la Almodovar. Are un iz prea pronunţat de telenovelă şi cred că lucrul ăsta e cumva asumat de regizor şi chiar împins cumva la maxim.



Nu pot să spun că nu am văzut unul locuri comune pe placul meu sau un anumit pattern care pot spune că mă atrage. Unul dintre puţinele lucruri pozitive a fost jocul actorilor care e foarte credibil (în special, Javier Bardem, Penelope Cruz şi Stefania Sandrelli). Chimia dintre Javier Bardem şi Penelope Cruz e indiscutabilă şi, cred, că trebuiau să-şi dea seama de-atunci că o poveste de dragoste ăntre ei ăn afara ecranului e inevitabilă.

Convinsă n-am fost din două motive: scenariul pare uţor schizofrenic şi, de multe ori previzibil, melodramatic cu un aer de vulgaritate şi al doilea lucru a fost, în unele cazuri, regia (nu am înţeles deloc momentele filmate cu încetinitorul, mi s-au părut stupide şi nu le-am putut plasa în universul filmului).

Silvia este o fată săracă care lucrează într-o fabrică de chiloţi şi care este iubita patronului. Trăieşte împreună cu mama sa şi cu cele două surori mai mici într-o casă prăfuită de la marginea autostrăzii şi îşi trăieşte viaţa cu pasiunea specifică vârstei (în jur de 17 ani în film, dacă nu mă înşel). Fata rămâne însărcinată şi cei doi se văd nevoiţi să facă pasul natural, căsătoria. Bineînţeles că mama băiatului, jucată de Stefania Sandrelli nu este de acord cu această legătură nedemnă de fiul ei şi face tot posibilul să-i despartă. În scenă intră Raul (Javier Bardem), simbol al bărbăţiei şi al nesupunerii, care devine instrumentul discordiei dintre cei doi iubiţi. Lucrurile devin din ce în ce mai complicate în momentul în care mama cea rea se îndrăgosteşte şi ea de Raul. În toată povestea asta au fost momente de clişeu insuportabile aproape. După jumate de oră petrecută în universul filmului prinzi ideea că toată lumea se culcă cu toată lumea, că nu există absolut nicio regulă morală care să guverneze si că totul se consumă la nivel de simţuri. Înţeleg ironia nu prea fină cu care regizorul îşi tratează personajele şi, extensiv, cultura. Nu poţi avea însă pretenţia să înghesui atâtea clişee într-un film şi să îţi ţii degetele încrucişate în speranţa că la sfârşit va ieşi ceva vizionabil, artistic chiar. Încercările lui de art house cinema mi s-au părut uşor penibile şi nelalocul lor: o şopârlă ieşind din ochiul unei păpuşi ca si scenă de trecere de la un cadru la altul (?), momentele filmate în slow-motion, o secvenţă de vis cu miros suprarealist. Toate aceste mici tertipuri nu reuşesc să facă nimic, nici măcar la nivel vizual.



Singurul aspect din amalgamul ăsta care pare să-i iasă e asocierea continuă între sex şi mâncare, ideea că spaniolii sunt un popor puetrnic senzorial. Apropierea asta dă filmului nota de vulgaritate care, pare să-l salveze în ochii multora. Spaniolii sunt o naşie a căror papile gustative le guvernează, parcă, viaţa: sânii şi pielea sunt ridicate la gradul de icoane datorită gustului şi mirosului de omletă şi ceapă, Silvia e pentru bărbaţii din jurul ei o bucată de şunculiţă, gata să fie gustată. În vârtejul ăsta pare de prisos distincţia dintre omşi animal. De-aici şi numeroasele apariţii animaliere: porci, tauri, papagali şi reptile.



Un alt aspect care face ca filmul ăsta să cadă în penibil (pentru mine) sunt numeroasele scene de anti-erotism: prim-planul pe o gura care imită un papagal, într-o încercare de dans de împerechere, scene de sex printre bucăţi de şuncă, toate astea îmi dau mie, ca spectator, senzaţia că regizorul stoarce prea mult cârpa cu artficii.

Sfârşitul e un soi de împerechere bolnăvicioasă între farsă şi melodramă di care nu mai înţelegi nimic. Regizorul îşi adună toate personajele, ca pe o turmă ascultătoare, într-o scenă care, in continuare, se vrea sarcastică şi, oarecum, incisivă. Eu nu am rămas decât cu sentimentul că vreau să-l închid repede şi să-l trec la capitolul "Nu vă pierdeţi vremea".

Dacă totuşi vreţi un film care să vă facă să zâmbiţi pe sub mustaţă şi în care să simţiţi aproape palpabilă chimia dintre un viitor cuplu caliente, putetţi să-l încercaţi. Nu e ca şi când nu ştiţi la ce săvă aşteptaţi.

Oricum, de sfârşit aşa, refuz să-l pun pe Bigas Luna în continuarea tradiţiei lui Bunuel sau situându-se pe aceeaşi treaptă cu un Almodovar sau cu un Medem. Am impresia că se împinge cu coatele să ajungă acolo dar ratează lamentabil.

Trailer n-am găsit cu subtitrare. Dar ca să vă faceţi o idee: