Fragmente dintr-un mit: Paris, Je T`aime

Ca să-mi reconfirm dragostea pentru tot ce e franţuzesc şi, în special, cinematografie, m-am apucat de dibuit. Şi unde să mă duc altundeva dacă nu la Paris Je T'aime? Chiar dacă nu am văzut niciodată Parisul, filmul ăsta mi l-a arătat dezbrăcat, întorcându-mi-l pe toate părţile şi arucând asupa lui jocuri de lumini şi umbre pe care le-am savurat cu o privire avidă. Filmul conţine, practic, 18 scurt-metraje, fiecare un mic tribut adus oraşului în jurul căruia s-a creat, cu timpul, un mit. Cele 18 filmuleţe sunt făcute de regizori care mai de care, de la necunoscuţi (cel puţin pentru mine) până la oameni deja consacraţi ca Gus Van Sant, alfonso Cuaron sau fraţii Coen.

Ceea ce e foarte fain e că se încearcă pictarea unei pânze a oraşului Paris din mici fărâme. Se încearcă, cel puţin. Acuma, nu ştiu dacă funcţionează atât de bine pe cât s-ar vrea ca întreg. Mi se pare că sfârşitul e uşor forţat şi dă senzaţia că se încearcă prea tare să lege ceva care, sinceră să fiu, nu necesita omogenizare. Pentru mine, la a doua vizionare mai ales, ultimele secvenţe din film au stricat mai mult decât au ajutat. Pare, repet, forţat si trădează o meteahnă hollywoodiană de care văd că nici fracezii nu pot să se debaraseze, aceea de a-şi subaprecia publicul.

M-am gândit totuşi să fac ca un fel de teaser pentru cei care nu l-au văzut şi să descriu fiecare filmuleţ printr-o mică frază care să le conţină, una care cred eu că i se potriveşte cel mai bine.

Şi-aşa o să descifrăm misterul celor 18 "petites romances de quartiers":

1. Montmartre (regia: Bruno Podalydes): Chiar dacă aerul boem al anilor '40 s-a pierdut, Montmartre îşi păstrează magia.

2. Quais de Seine (regia: Gurinder Chadha): Pe malul Senei diferenţele culturale sunt uţşor depăşite.

3. La Marais (regia: Gus Van Sant): Gus Vant Sant poate spune povestea unor alienaţi şi a unei imposibilităţi de comunicare chiar şi în câtva minute.

4. Tuileries (regia: fraţii Coen): Steve Buscemi intră într-un triunghi amoros...în forţă şi iese din el la fel de în forţă.


5. Loin Du 16e (regia: Walter Salles şi Daniela Thomas): Un cântec de leagăn cântat de două ori...atât de diferit.

6. Porte de Choisy (Christopher Doyle): Sau suprarealism în cartierul chinezesc.

7. Bastille (Isabel Coixet): Când imiţi iubirea ea riscă să devină reală.


8. Place de Victories (regia: Nobuhiro Suwa): Juliette Binoche îşi vede fiul pentru ultima dată cu ajutorul unui cowboy (Defoe).


9. Tour Eiffel (regia: Sylvain Chomet): Povestea neobişnuită a doi mimi care-şi trăiesc iubirea (şi nu o mimează) pe străzile Parisului.


10. Parc Monceau (regia: Alfonso Cuaron): Cei doi iubişi care, de fapt, nu sunt iubiţi.

11. Quartier des Enfants Rouges (regia: Olivier Assayas): Legătură ciudată între o actriţă dependentă de droguri şi dealer-ul ei AKA He loves me, he loves me not.

12. Place des fetes (regia: Olivier Schimtz): În faţa morţii, o a doua şansă e de-ajuns pentru a-ţi accepta "ieşirea".


13. Pigalle (regia: Richard LaGravenese): Cât de departe eşti dispus să mergi ca să ţii aprinsă scânteia pasiunii?

14. Quartier de la Madeleine (regia: Vincenzo Natali): Poveste de dragoste vampirească în care Elijah Wood o cam păţeşte.


15. Pere-Lachaise (regia: Wes Craven): Sau asculta-l pe Oscar Wilde şi o să fie bine.

16. Faubourg Saint-Denis (regia: Tom Tykwer): Scurtă incursiune în anotimpurile unei relaţii, cu Natalie Portman şi Melchoir Beslon.


17. Quartier Latin (regia: Frederic Auburtin şi Gerard Depardieu): Sarcasm şi melancolie în prag de divorţ.

18. 14e Arrondissement (regia Alexander Payne): Gânduri amuzante despre sine, viaţă şi Paris, povestite de o americancă (cu un accent puţin cam crud) în căutarea propriei persoane.


Cam astea-s părticelele. Preferatele mele sunt Faubourg Saint-Denis pentru că Tykwer reuşeşte să fie egal cu el însuşi ca regizor, să spună o întreagă poveste în câteva minute şi să fie şi foarte coerent (bonusul e, evident, Natalie Portman); Bastille pentru simplul fapt ca am simţiti o poveste reală, aproape "organică", fără artificii; Tuiliers pentru că fraţii Coen găsesc tot timpul unghiuri surprinzătoare şi cu ei umorul să sarcasmul sunt parte integrantă din orice film; Parc Monceau al lui Cuaron pentru că e filmat dintr-o singură secvenţă continuă şi reuşeşte să te surpindă şi Tour Eiffel pentru stilistică şi modul jucăuş în care e spusă povestea.

Mai puţin reuşite au fost Quartier de la Madeleine pentru că mi s-a părut un film nelalocul lui în "pânză" şi îndesat oarecum forţat acolo la final, Quai de Seine pentru că a fost excesiv de moralizator şi "cu mesaj" şi politically correct; Pigalle pentru că a fost forţat şi jucat destul de slab; Pere-Lachaise pentru că am vrut mult să-mi placă dar nu am putut trece peste artificialitatea dialogului.



La final, filmul merită văzut şi l-aş recomanda oricui e interesant să vadă modurile foarte diferite şi totuşi frumoase în care poate fi spusă o poveste de iubire având ca si cadru Parisul. Secvenţele de legătură cu imagini di Paris sunt şi ele foarte pline de farmec şi creează atmosferă, eşti transportat acolo. Muzica e foarte fain aleasă şi acompaniază fain imaginile. Păcat că se termină aşa. Bineînţeles că asta e o opţiune personală, poate multora li s-a părut binevenită şi mica "explicaţie" din final. Nu a fost pe gustul meu dar asta nu mă împiedică să-l savurez pe porţiuni. O porţie de Paris e întotdeauna binevenită.

Sinceră să fiu, trailerul cred că e destul de neinspirat: