Joaca de-a criminalii: Badlands (1973)

Cum să mă simt confortabil şi să fiu relaxată când încerc să scriu despre un film al lui Malick? Mi-am promis mie să scriu despre fiecare film din lista alfabetică. Săptămâna asta a venit rândul literei B şi deja când mă gândesc la literele C şi D mă ia cu leşin. Ce mă mai ajută puţin să-mi deblochez sinapsele e noul album de la Metric pe care-l puteţi şi voi asculta aici. Malick+ Metric= Love. Trecând peste tertipuri de-astea pe care le scrii pe ziduri pe la 15 ani (eu nu am fost un adolescent precoce, am copilărit mult şi încă o fac), Badlands e un film care mă intimidează. Cum să scrii pertinent despre munca unui om absolvent de filozofie la Harvard. Uite-aşa scrii... Că-ţi place şi ai o părere pe care poţi s-o susţii chiar dacă nu e cea mai deşteaptă şi mai coerentă.

Badlands e primul film al lui Malick şi e incredibil cum un regizor poate debuta cu aşa ceva. Dacă îi urmăreşti evoluţia (n-are numai vreo 6 filme) îţi dai seama cât de frumos îşi construieşe universul încă de la prima încercare. Să îndrăznesc să spun că e preferatul meu şi că mi-a intrat pe sub piele mai mult la a doua vizionare?

Malick porneşte de la un caz adevărat din America anilor '50, când cuplul Starkweather- Fugate pornesc într-o aventură care se încheie cu uciderea a 11 oameni. Pe ecran cuplul este transformat în personajele Kit şi Holly, jucaţi de excelenţii Martin Sheen şi Sissy Spacek. Cred că ceea ce surpinde în primul rând e distanţa la care te ţine Malick pe tot parcursul filmului. Şi mă refer la o distanţă emoţională pe care el o are faţă de personajele sale şi pe care, în mod evident, ţi-o transferă şi ţie ca privitor.

Kit şi Holly sunt doi tineri care nu se pot integra social care îşi găsesc oglindită singurătatea unul în celălalt. Or, în momentul în care se simt unul pe celălalt dezrădăcinaţi din propria viaţă, prin identificare, se apropie. Singura calitate a lui Kit pare a fi că seamănă cu James Dean, dar asta e mai mult decât de-ajuns pentru uşor-influenţabila şi nepopluara Holly. Ea e, de fapt, cea cu rolul de narator a întregii poveşti. Cu o voce detaşată, plată, de o inocenţă dezarmantă, relatează toate întâmplările care au dus la bilanţul final şi i-au transformat, pe ea şi pe Kit, în cei mai căutaţi criminali din Dakota.

Totul începe, de fapt, când Kit se hotărăşte să-l înfrunte pe tatăl care se opune relaţiei celor doi. Confruntarea se transformă (prea) uşor într-o crimă iar cei doi decid să fugă ca să poată să-şi trăiască iubirea nestingheriţi. Încă de la ănceput totul pare mai mult p joacă de-a mama şi de-a tata. Doi copii care au intrat într-un joc pe care nu-l pot înţelege şi pentru care viaţa trece mult prea repede. Nu au un scop în fuga lor, parcă viaţa e o entitate palpabilă care decide în locul lor şi ei acţioneză în concordanţă. Pistolul e o jucărie pe care Kit o mânuieşte cu o curiozitate şi o exuberanţă detaşată. El urăşte crima dar ucide totuşi pentru că viaţa pur şi simplu i se întâmplă. Înstrăinarea cu care cei doi îşi privesc faptele e pe alocuri înspăimântătoare. În alte momente e de-a dreptul înduioşătoare. Parcă se distanţează de tot şi privesc totul din afară fără a fi afectaţi deloc de cele întâmplate.

Cu toate astea e ciudat cum filmul nu trezeşte reacţii viscerale. Eu, cel puţin, nu am condamnat, nu am empatizat. Pur şi simplu am privit şi am luat totul ca atare, ca pe firescul de care a debordat neîncetat filmul. E ciudat cum un film despre un criminal şi complicea lui poate fi atât de domol şi, de ce nu, poetic. Îmi şi imaginez cum ar arăta aşa un scenariu transpus în ziua de azi şi imaginat de un alt regizor, bineînţeles. Încă din primul lui film, asistăm la dezvoltarea acelei tehnici atât de personale cu monologuri lungi spuse pe fundalul unor imagini care surpind imensitatea naturii şi cum ne raportăm noi, ca oameni, la ea.

E ciudat cum platitudinile gândite de Holly în acele monologuri au un ecou în noi ca privitori (sau cel puţin au avut în mine că-s mai superficială, aşa)şi capătă semnificaţiimult mai adânci trecute prin filtrul nostru: Unde aş fi fost acum dacă nu l-aş fi întâlnit pe Kit? Dar dacă mama nu l-ar fi cunoscut niciodată pe tata? Cine ce cel cu care mă voi căsători? Se găndeşte cumva la mine, printr-o coincidenţă a sorţii, chiar dacă nu mă cunoaşte?

Lipsa conştiinţei propriilor crime este de-a dreptul dezarmantă la cei doi. Îi vedem cumva detaşaţi de tot ce se întâmplă, chiar şi de ei înşişi. Legătura dintre ei devine una de conjunctură, până la urmă şi ei rămân doi copii singuri, doi inadaptaţi social, a căror idee de libertate şi eliberare nu poate coincide cu realitatea. Încetul cu încetu fragilul lor univers se destramă şi "insurgenţa" ordinii sociale aduce cu ea sfărşitul călătoriei.

Muzica este şi ea un amestec straniu de inocentă joacă de copii şi sunete care-ti dau fiori prin inconştienţa cu care dansează prin aer.

După cum am mai spus, Malick (regizor, scenarist şi producător) nu-şi judecă personajele, nu le ataşează etichete şi ne obligă şi pe noi să nu facem asta. Şi lucrul ăsta pe mine m-a băgat uşor în ceaţă. Am fost derutată pentru că nu prea aveam idee încotro s-o apuc şi cum să mă raportez la tot ceea ce se intâmpla. Cred că este e un lucru care-mi place enorm de mult la Malick, că nu-şi subestimează publicul şi ăsta e un lucru mare! Trebuie să ne hrănim şi noi cumva egocentrismul.

Trailer: