Loverboy: an experience.

E destul de greu să stai într-o cafenea, savurând un espresso aproape bun (cu siguranţă prea tare!), cu ambianţă creată de Frank Sinatra şi să încerci să trezeşti şi să relatezi o experienţă autentică trăită cu vreo 4 zile în urmă. Cât o fi de greu o să încerc totuşi pentru simplul motiv ca e savuroasă şi nu o pot lăsa să treacă aşa uşor. De ce savuroasă? Pentru că, mi s-a demonstrat o dată în plus (dacă mai era nevoie), că şi în cele mai "exclusiviste" dintre întruniri românii de pe-aici sunt excesiv de fuduli (şi, aş îndrăzni să zic, uneori, neplăcut de somnambuli).

Au fost zilele filmului românesc weekendul trecut (weekend prelungit, de joi până luni). În cadrul acestui mini-festival au avut loc nişte proiecţii dintre care am reuşit să văd doar doar ultimul film al lui Mitulesc, Loverboy. Citisem o cronică în Dilema Veche care mă făcuse oarecum curioasă.

Atmosfera de la Curzon Mayfair, cinematograful unde a fost proiectat filmul, a fost caldă şi primitoare. Cinematograful e micuţ dar cochet şi are un aer uşor boem, un fel de Arta londonez, mult mai luminos parcă şi golit de feelingul trist, de cinematograf nefrecventat pe care-l are cel clujean. E viu şi colorat. E ciudat cum londonezii ştiu să aprecieze un cinematograf după alte standarde decât apropierea lui de un mall. Sala, spre surpinderea mea, plină, populată majoritar de români, dar evenimentul nu părea străin nici englezilor care erau prezenţi într-un număr deloc neglijabil. Filmul mi-a plăcut. Nu aşa de mult ca primul lung-metraj al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, dar nu a fost un film prost. Nici genial, revelator, dar, cu siguranţă, nu prost. Un băiat cu o căutătură inocentă cucereşte fete pe care le trimite, mai apoi, in Italia, introducându-le într-o reţea de prostituţie foarte bine pusş la punct. Realitate românească (poate universal valabilă în cazul ăsta) care nu mai miră pe nimeni, poveste spusă lin, fără melodrame sau drame interioare nespecifice situaţiei. Filmul pare să curgă uşor printre manele şi înjurături dintre cele mai variate (nu, nu sunt ironică şi nici nu acuz), care nu fac altceva decât să redea culoarea locală şi veridicitatea pe care neo-realismul, la care noul val de film românesc aderă, o implică. Dar Mitulescu conferă un aer liric filmului prin mişcarea camerei şi cadrele folosite, care imprimă filmului o atmosferă nostalgică, uşor difuză, de poezie. Gândul îmi sare involuntar la filmul lui Banderas, El Camino de los Ingleses; mi-a sugerat acelaşi lucru.

Nu vreau să intru în detalii tehnice că nu mă pricep şi, oricum, nu asta e ideea. La sfârşitul proiecţiei s-a înfiripat o mică discuţie între public (ce-a mai rămas din el) şi organizatorii festivalului. Un nenea (englez) avea un bai cu personajul principal şi punea tot felul de probleme de moralitate, părea vizibil deranjat de scenariu care nu a pedepsit destul de tare (spre deloc) personajul principal. S-a tot bătut apa în piuă jumătate de oră în jurul acestui subiect: personajul principal este un monstru care nu merită să trăiască nici măcar ca personaj de film (la eşafod cu el, zic). Mi s-a părut că filmul a fost redus la zero de pseudo-criticile care i s-au adus: Stilul care precedă substanţa. Monstru. Moralitate 0. Cam asta s-a discutat, în principiu. M-a cam iritat toată discuţia, sinceră să fiu, şi tocmai de-aia am ieşit din sală simpatizând filmul. Ceea ce avea să urmeze m-a determinat să-l plac cu atât mai mult.

La final, în toaleta cinematografului, următoarea discuţie m-a făcut să fiu atentă şi mi-a furat cel puţin un zâmbet. Două voci gingaşe în accent sudisto-bucureştean (nu am nimic cu ei doar că modul de exprimare megaloman îmi displace total) şi-au dezlănţuit părerile care mai de care mai pestriţe (ce loc mai adecvat să le fie spectator decât toaleta?)
Haide, măi, românii âştia numai filme cu înjurături ştiu să facă? Ai auzit, băi, cum înjurau ăia? Mi-era ruşine. (Este demonstrat faptul că un fuck spus de un bărbat bine la costum are infinit mai multă valoare estetică decît un futu-i rostit de un tânăr tatuat)
Da ce? Voiai să-i auzi recitând Eminescu?
Nu băi...dar totuşi.. Şi manelele alea... Nu se mai satură ăştia care pun România într-o lumină proastă! (Pentru că, ştim cu toţii, proxeneţii ascultă muzică clasică atunci când îşi atrag viitoarea pradă)
Nu mi-a plăcut, băi. A fost oribil!
De-aici discuţia a derapat înspre discuţii ceva mai laice şi s-a pierdut undeva la jumătatea drumului între Ai mai slăbit şi Da de unde! Nu vezi ce muffin top am?

Am zâmbit oarecum îngăduitor şi, mare mi-a fost mirarea, când, chiar la ieşire, fetele ne-au cerut o poză. Printre flashuri, ne-au întrebat, cu un aer de autosatisfacţie, dacă lucrăm în industria filmului. Am spus un nu timid şi am întors politicos întrebarea. Lor nu le-a plăcut filmul. Pentu că lucrează în industrie şi pentru că ele scriu scenarii. Ce scenarii? (uimită şi nu prea). Revoluţionarea cinematografiei româneşti, două răspunsuri glorioase: o comedie romantică şi o satiră (şi cumva încurcată)..tot romantică. Zâmbet involuntar.

Şi uite-aşa am întâlnit eu în Londra fetele care vor schimba faţa filmelor româneşti. Sunt sigură că toţi vom aştepta cu sufletul la gură cotitura culturală. Şi nu, asta nu e o satiră, dar e, cu siguranţă, o scriere cât se poate de romantică.

Lumea în alb şi negru

De câte ori călătoresc cu trenul sunt tentată să fiu atentă la tot ce se petrece în jurul meu. Asta poate pentru că atunci îmi permit să mă relaxez şi îmi las gândurile să colinde în voie. Ce mă fascineză în mod deosebit e ceea ce citesc colegii mei de călătorie. Îmi place să-mi imaginez diferite scenarii: ce înseamnă un zâmbet abia perceptibil stăruind pe buze la întoarcerea unei pagini, unde coboară, ce a mîncat la micul dejun... curiozităţi naive, de copil aflat la vârsta întrebărilor încuietoare. Dar eu îmi imaginez atât de multe despre subiectul din faţa mea, incât mă dau jos zâmbind, convinsă că mi-am făcut un nou prieten. Rar îmi cad ochii pe o carte care mi-ar plăcea şi mie şi atunci prives îndelung şi complice persoana în cauză, încrezătoare că-i pot transmite simpatia mea infinită, că simte şi ea legătura ce tocmai s-a format că ştie că înţeleg şi că o cunosc şi că o ştiu... Şi dacă sunt cărţi pe care nu le-am citit şi a căror scriitori îmi sunt străini, scanez rapid coperta şi-mi fac o idee vagă, dar mă agăţ de ea pentru ca e puntea invizibilă dintre mine şi persoana din faţa mea.

Şi cred că pot fi percepută ca ciudată uneori pentru că stau mai mult la p-ndă, cu cartea în faţă, poziţie centrală. Şi într-un final vine salvarea, cineva se aşază în faţa mea. E o ea. Are în mână o plasă micuţă, pătrată, iar de umăr atârnată o geantă în care îşi cară cu lejeritate casa. Şi ar putea intra lejer şi casa vecinului de scaun care, spre dezamăgirea mea, citeşte ziarul de seară. Primul lucru pe care îl observ sunt pantofii: albi şi lucioşi, probabil piele lăcuită, cu un toc aproape imperceptibil. Ar putea trece drept o pereche cocheta dacă nu te-ar ataca funda mare dintr-un material catifelat de un roz ţipător, care domneşte aproape de vârful fiecărui pantof. Cu siguranţă lucrează într-un birou, îmi spun satisfăcută că am dezlegat un mister. Azi plouă, nu s-ar încumeta nimeni la panotfi albi altfel. Cineva o va aştepta la destinaţie cu o umbrela roz, ca funda care-i împodobeşte pantoful. În plăsuţă trebuie să aibă o caserolă cu...salata! Trebuie să fie salată pentru că pare genul care mănâncă sănătos; iaurt cu muesli la micul dejun, la prânz legume (cel mai probabil salata din plăsuţă), seara peşte sau piept de pui cu cus-cus. Iar în geanta imensă îşi cară dosarele şi hârtiile şi contractele si toate lucrurile de care au nevoie oamenii care lucrează în birou. Şi ea începe să-şi caute prin geantă şi eu îmi ţin răsuflarea. Din minut în minut se va deschide tubul conductor, va scoate cartea cu coperţi lucioase şi va incepe să citească cu privirea avidă. Şi e din nou The girl with the dragon tattoo . M-am cam săturat de stieg Larsson. Am prea mulţi prieteni imaginari care-l citesc. Şi toţi sunt oameni în pas cu moda care lucrează pe la birouri si mănâncă pui cu cus-cus la cină. Mă întorc la cartea mea, oarecum dezamăgită. Cel puţin nu şi-a scos Kindle-ul. asta mă dezarmează total de fiecare dată. Sunt oameni care pun un zid între ei şi lumea din jur, nu te lasă să-i vezi, se feresc de ochi iscoditori. Îşi întorc carcasa neagră, goală la lume şi sunt sigură că râd în interior, râd de mine că m-au fentat, că imaginaţia mea e blocată şi nu îi poate ajunge, că ei merg cu 200 de km pe oră pe când eu abia mă mişc cu 30... Dar eu ştiu foarte bine că aceste cutii negre ascund multe şi ştiu totul, secret după secret şi dacă le spargi găseşti o lume interesantă şi colorată. Şi-atunci cutia neagră se face ţăndări şi picteză interiorul vagonului şi geamurile şi scaunele şi pe noi, călătorii, în verde şi albastru şi galben. Fiecare merităm o culoare.

And the Oscar goes to...

Aş fi vrut să scriu mai demult despre nominalizările de anul ăsta dar, sinceră sa fiu, mi-a fost cam lene. (La multi ani!, apropo) Şi le-am văzut pe toate de la Best movie aproape integral. Mă rog, mi-au mai rămas vreo 30 de minute din Winter's Bone care oricum nu se prea pune. A fost şi el acolo ca să fie 10 de toate. Cam trist că nu găsesc ăştia 10 filme bune pe care să le pună acolo pe firmament. Nu zic că ar fi prost tare Winter's Bone (nu de alta, dar nu l-am văzut pe tot). Dar pe mine m-a plictisit.

Aşa, trecând la lucruri mai serioase acuma, nu mai e o surpiză pentru nimeni ca The King's Speech a fost ăla cu coroniţa (no pun intended :D), probabil pe deplin meritată şi muncită (sau moştenită de la fratele amorezat). În fine, filmul mie mi-a plăcut deşi, Colin Firth mie mi se pare niţel plictisitor. Dar i se iartă acest mic defect, doar e britanic. Nu numai că i se iartă dar i se dă şi Oscarul pentru el :D Încep să nu mai cred în povestea rivalităţii dintre americani şi britanici. N-au mai fost anarhişti de data asta. Eu în locul lor dădeam Oscarul pentru Cel mai bun film, filmului despre facebook. Şi era ceva de genul, in your face(book), britons! Mai apoi puteau da vina pe presa străină (Ei au început!! Noi n-avem nicio vină!). Daaaa, aberez, dar e distractiv. Întorcându-ne la minunatele filme... Bănuiam că va câştiga ăsta, am împrumutat bănuiala de la isteria pe care a iscat-o pe internet dar o aveam şi era şi-a mea. Acuma, eu speram în secret să i se recunoască unele merite si lui Aronofsky pentru că sunt subiectivă şi am o slăbiciune pentru el si pentru filmele lui. Mie mi-a plăcut Black Swan şi criticile care i s-au adus mi se par pretenţioase şi oarecum nostagice dupa perioada 'indie Aro'. Mainstream Aro nu ne place...zice majoritatea. Apăi mie-mi place şi mainstream Aro că-s mai din topor aşa, că pot să mă uit la un film şi să-l savurez fără ca să caut idei filosofice frumos sau (după caz) urât ambalate. Mi-a plăcut singurătatea Ninei în film şi cât de foarte frumos a fost pusă în valoare de regizor. Că e stereotipic şi uneori înţesat cu clişee? Da, poate scenariul nu e cel mai bun scenariu pe care a lucrat Aronofsky dar ce se întâmplă în faţa camerei e meritul lui şi compensează cu vârf şi îndesat pentru un scenariu şchiop. Nu numai ca-i dă cârjă, dar îi dă incă două perechi de picioare.

Despre celelalte filme ce-aş putea spune? Unul mi-a plăcut mult. The Fighter, de el zic. Mi-a plăcut în special pentru că a fost jucat exemplar. Mă rog, exceptându-l pe Mark Walberg căruia nu-i putem cere prea multe din moment ce-a jucat în The Happening. Şi Christian Bale şi Melissa Leo îşi merită pe deplin premiile. Mi-a plăcut ca n-au stilizat nimic în filmul ăla şi pare foarte back to basics. Inception? L-am văzut de-o vreme, ştiu că mi-a plăcut, dar nu mai ţin minte mare lucru despre el. Doar că Leonardo Di Caprio mergea la furat de vise şi că a avut efecte speciale şi imagini care mi-au tăiat respiraţia la cinematograf. Şi coloană sonoră asemenea. True Grit si The kids are all right mi s-au părut pierdere de vreme amândouă. Primul a fost plictisitor, îngrozitor de plictisitor, fără chimie într personaje, fiecare era cu treaba lui şi erau şi destul de nesuferite (mai ales fata). Plus ca Matt Damon e inexistent pe-acolo..ba apare, ba dispare. La un moment dat nici nu eram sigură că e el. Celălalt cu copiii iar mi s-a părut enervant datorită personajelor. Nu mi-a plăcut niciunul, nu am relationat cu niciunul, nu am empatizat cu niciunul. Scenariu telenovelizat pe alocuri, Anette Bening care spune fuck o dată la 3 minute (mă mir cum n-a luat Oscar), Julianne Moore incredibil de ştearsă...cam asta. Filmul controversat de anul ăsta a fost 127 Hours şi a rămas la stadiul ăla. :D Că nici n-a mai pomenit nimeni de el, nu prea s-a interesat nimeni.. Mie mi-a plăcut pentru că nuştiam povestea şi chiar cred că Danny Boyle reuşeşte aproape cu brio să umple o oră şi ceva de film în care nu se întâmplă mai nimic. Bine, şi James Franco are meritul lui. Nu mă înţelegeţi greşit, mie mi-a plăcut că eu sunt mai mult on the slow side :P. Toz Storz a fost simpatic şi l-am înţeles (culmea!!!) fără să văd 1 şi 2. :P Totuşi a fost tot de umplutură să fie 10 filme. Mai este The Social Network, film pe care eu l-am găsit plăcut şi relaxant. Cu scenariul a stat cam prost...dar nu prea era ce scoate din povestea asta. Şi-aşa s-a stors şi s-a stors la infinit acolo. Dar stie David Fincher ce ştie :D Mie mi-ar fi plăcut să fie iar duelul de acum câţiva ani: Danny Boyle vs Fincher. N-a fost cazul.. Secret, mie-mi place şi Fincher destul de mult.

Cam atât cu Oscarurile de anul acesta. Mă distrează categoria asta cu Best Movie. E aproape caricaturală...uneori un premiu de consolare pentru cel care n-a câştigat Best Director. Anul ăsta a fost o coincidenţă fericită oricum. Dar ce-ar fi premiile fără Best Movie ? Că doar aia ne interesează...filmul ca entitate diferită de cine l-a făcut. De s-ar termina şi postmodernismul ăsta odată...