E destul de greu să stai într-o cafenea, savurând un espresso aproape bun (cu siguranţă prea tare!), cu ambianţă creată de Frank Sinatra şi să încerci să trezeşti şi să relatezi o experienţă autentică trăită cu vreo 4 zile în urmă. Cât o fi de greu o să încerc totuşi pentru simplul motiv ca e savuroasă şi nu o pot lăsa să treacă aşa uşor. De ce savuroasă? Pentru că, mi s-a demonstrat o dată în plus (dacă mai era nevoie), că şi în cele mai "exclusiviste" dintre întruniri românii de pe-aici sunt excesiv de fuduli (şi, aş îndrăzni să zic, uneori, neplăcut de somnambuli).
Au fost zilele filmului românesc weekendul trecut (weekend prelungit, de joi până luni). În cadrul acestui mini-festival au avut loc nişte proiecţii dintre care am reuşit să văd doar doar ultimul film al lui Mitulesc, Loverboy. Citisem o cronică în Dilema Veche care mă făcuse oarecum curioasă.
Atmosfera de la Curzon Mayfair, cinematograful unde a fost proiectat filmul, a fost caldă şi primitoare. Cinematograful e micuţ dar cochet şi are un aer uşor boem, un fel de Arta londonez, mult mai luminos parcă şi golit de feelingul trist, de cinematograf nefrecventat pe care-l are cel clujean. E viu şi colorat. E ciudat cum londonezii ştiu să aprecieze un cinematograf după alte standarde decât apropierea lui de un mall. Sala, spre surpinderea mea, plină, populată majoritar de români, dar evenimentul nu părea străin nici englezilor care erau prezenţi într-un număr deloc neglijabil. Filmul mi-a plăcut. Nu aşa de mult ca primul lung-metraj al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, dar nu a fost un film prost. Nici genial, revelator, dar, cu siguranţă, nu prost. Un băiat cu o căutătură inocentă cucereşte fete pe care le trimite, mai apoi, in Italia, introducându-le într-o reţea de prostituţie foarte bine pusş la punct. Realitate românească (poate universal valabilă în cazul ăsta) care nu mai miră pe nimeni, poveste spusă lin, fără melodrame sau drame interioare nespecifice situaţiei. Filmul pare să curgă uşor printre manele şi înjurături dintre cele mai variate (nu, nu sunt ironică şi nici nu acuz), care nu fac altceva decât să redea culoarea locală şi veridicitatea pe care neo-realismul, la care noul val de film românesc aderă, o implică. Dar Mitulescu conferă un aer liric filmului prin mişcarea camerei şi cadrele folosite, care imprimă filmului o atmosferă nostalgică, uşor difuză, de poezie. Gândul îmi sare involuntar la filmul lui Banderas, El Camino de los Ingleses; mi-a sugerat acelaşi lucru.
Nu vreau să intru în detalii tehnice că nu mă pricep şi, oricum, nu asta e ideea. La sfârşitul proiecţiei s-a înfiripat o mică discuţie între public (ce-a mai rămas din el) şi organizatorii festivalului. Un nenea (englez) avea un bai cu personajul principal şi punea tot felul de probleme de moralitate, părea vizibil deranjat de scenariu care nu a pedepsit destul de tare (spre deloc) personajul principal. S-a tot bătut apa în piuă jumătate de oră în jurul acestui subiect: personajul principal este un monstru care nu merită să trăiască nici măcar ca personaj de film (la eşafod cu el, zic). Mi s-a părut că filmul a fost redus la zero de pseudo-criticile care i s-au adus: Stilul care precedă substanţa. Monstru. Moralitate 0. Cam asta s-a discutat, în principiu. M-a cam iritat toată discuţia, sinceră să fiu, şi tocmai de-aia am ieşit din sală simpatizând filmul. Ceea ce avea să urmeze m-a determinat să-l plac cu atât mai mult.
La final, în toaleta cinematografului, următoarea discuţie m-a făcut să fiu atentă şi mi-a furat cel puţin un zâmbet. Două voci gingaşe în accent sudisto-bucureştean (nu am nimic cu ei doar că modul de exprimare megaloman îmi displace total) şi-au dezlănţuit părerile care mai de care mai pestriţe (ce loc mai adecvat să le fie spectator decât toaleta?)
Haide, măi, românii âştia numai filme cu înjurături ştiu să facă? Ai auzit, băi, cum înjurau ăia? Mi-era ruşine. (Este demonstrat faptul că un fuck spus de un bărbat bine la costum are infinit mai multă valoare estetică decît un futu-i rostit de un tânăr tatuat)
Da ce? Voiai să-i auzi recitând Eminescu?
Nu băi...dar totuşi.. Şi manelele alea... Nu se mai satură ăştia care pun România într-o lumină proastă! (Pentru că, ştim cu toţii, proxeneţii ascultă muzică clasică atunci când îşi atrag viitoarea pradă)
Nu mi-a plăcut, băi. A fost oribil!
De-aici discuţia a derapat înspre discuţii ceva mai laice şi s-a pierdut undeva la jumătatea drumului între Ai mai slăbit şi Da de unde! Nu vezi ce muffin top am?
Am zâmbit oarecum îngăduitor şi, mare mi-a fost mirarea, când, chiar la ieşire, fetele ne-au cerut o poză. Printre flashuri, ne-au întrebat, cu un aer de autosatisfacţie, dacă lucrăm în industria filmului. Am spus un nu timid şi am întors politicos întrebarea. Lor nu le-a plăcut filmul. Pentu că lucrează în industrie şi pentru că ele scriu scenarii. Ce scenarii? (uimită şi nu prea). Revoluţionarea cinematografiei româneşti, două răspunsuri glorioase: o comedie romantică şi o satiră (şi cumva încurcată)..tot romantică. Zâmbet involuntar.
Şi uite-aşa am întâlnit eu în Londra fetele care vor schimba faţa filmelor româneşti. Sunt sigură că toţi vom aştepta cu sufletul la gură cotitura culturală. Şi nu, asta nu e o satiră, dar e, cu siguranţă, o scriere cât se poate de romantică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu