Mie îmi place Roman Polanski. Nu pot să spun că e unul din regizorii mei preferaţi (în opinia mea Pianistul a fost un film slab), dar îl apreciez şi-i apreciez şi locul pe care-l ocupă în industria filmului. Pe de altă parte, Pascal Bruckner nu-mi place. Poate e stupid din partea mea să zic asta, după ce i-am citit doar o carte, dar mi-a fost de-ajuns să mă facă să vreau să mă opresc acolo. Am citit Luni de fiere acum vreo trei ani şi mi-a creat o stare puternică de disconfort si mi s-a părut, atunci, destul de slab scrisă (tradusă?). Mi-a părut genul de roman care prinde la publicul contemporan doar pentru că poartă hainele unui senzaţionalism ieftin care atrage bolnăvicios. Şi şochează! Şi, sincer, nu am înţeles motivul pentru care se duce acolo: pasaje nenumărate de descrieri in detaliu ale unor practici sexuale ieşite din comun (nu găsesc alt atribut). Sunt conştientă că raporturile sado-masochiste, actele în care toate fluidele şi dejecţiile corpului uman sunt ridicate la rang de actori principali, există şi sunt practicate cu regularitate de unii oameni. Dar mi se pare că Pascal Bruckner atât de tare a vrut să şocheze încât s-a pierdut în astfel de scene care, de multe ori, erau lipsite de o adevărată justificaţie. Da, da, am înţeles, criza cuplului contemporan, exploatarea sexuală şi emoţională până la epuizare, dar cred că se putea face totul cu mai multă eleganţă. Nu sunt vreo puritană dar îmi place literatura care îmi spune ceva dincolo de potenţialul de scandal al cuvântului scris acolo. Poate că traducerea în română e proastă dar limbajul şi dialogurile mi s-au părut îngrozitor de stângace. Iar sfârşitul e destul de penibil din ce-mi mai aduc aminte.
Romanul încearcă să trateze cu francheţe evoluţia a două cupluri antagonice oarecum care se întâlnesc pe un vas de croazieră şi interacţionează prin rememorările pe care Franz (care este invalid) i le povesteşte lui Didier (bărbatul fidel şi cuminte şi căsătorit). Printr-o povestire în ramă aflăm povestea de dragoste dintre Franz şi Rebecca, legătură care se consumă şi se topeşte în urmărirea nebună de a lua totul unul de la celălalt. Din această nevoie bolnavă se nasc practicile de care vorbeam mai sus, din evoia celor doi de a se poseda total, până la epuizare; până nu mai rămâne nimic altceva de exploatat decât sentimentul puternic de la polul opus.
Romanul ăsta a fost publicat prin 1981. În 1992 Roman Polanski îl transformă într-un film. Şi filmul mi-a plîcut pentru că a fost mai subtil, mai elegant în a expune aşa-numita problemă a cuplului contemporan. Poate că are un mic avantaj pentru că filmul are, înca din titlul tradus literal din franceză, potenţial încapsulat acolo. E implicit senzaţional prin simplul fapt că e adaptat după un roman de Bruckner. Şi-atunci nu mai are nevoie de scenele alea in your face. Mă îndoiesc, sincer, că se puteau face fără ca filmul să fie pus pe raftul cu filme porno. Polanski schimbă numele personajelor şi le dă o altă coloratură. Ce mi-a plăcut foarte tare fost construcţia personajului principal masculin, Oscar (Franz în romanul lui Pascal Bruckner, jucat aici de Peter Coyote), intelectualul care-l fascinează pe timidul englez Nigel cu poveştile lui despre relaţia cu frumoasa şi misterioasa Mimi. Oscar cucereşte prin demonism şi vulgaritate în limbaj şi în gesturi. Dacă la început imaginea lui e aceea de bărbat fascinat de femeia iubită, fascinaţia asta se transformă încetul cu încetul în obsesie patologică şi, mai apoi, dezgust şi ură. Chiar am empatizat cu el până la un anumit punct. Există într-o relaţie punctul ăla de posesie totală, moment în care eşti conştient, paradoxal, că te îndrepţi spre sfârşit, şi mersul înainte e, de fapt, regres. Mai mult decât atât, în cazul lui Oscar şi a lui Mimi, slăbiciunea acesteia din urmă îl face pe Oscar să-si verse vina în modul cel mai brutal posibil, reducând persoana odată venerată la gradul cel mai de jos al nefiinţei. Legătura bolnăvicioasă dintre cei doi (eu o pun totuşi la caz patologic) capătă noi dimensiuni de adâncime în momentul în care Mimi îl ajută pe Oscar să rămână invalid. Răzbunarea nu face altceva decât să-i ducă la ultimul act de degradare şi de umilire, nu le-amai rămas nimic şi, secaţi, se căsătoresc.
Grant e perfect pentru rolul neexperimentatului si uşor influenţabilului Nigel. Kirstin Scott Thomas îmi pare puţin ştersă în rolul trandafirului englezesc de soţie înţelegătoare. Cred că în cele două ore jumate ale filmului putea fi exploatată mai bine pentru că ea are o apariţie care solicită instantaneu atenţie. Mimi e jucată de Emanuelle Seigner care debordează de sexualitate, sexualitate care se situeazăcumva la graniţa dintre inocenţă şi vulgaritate.
Mi-a plăcut modul în care filmul curge, totul pare natural şi cu toate astea pe alocuri are aerul unui film prost, de duzină. Dar cred că ăsta e şi scopil pentru că Polanski nu vrea să-şi modifice foarte mult sursa. Cu toate astea pe mine m-a prins bine de tot. am înţelesmult mai bine din film decât din roman ce-i cu criza asta a cuplului contemporan (clişeu de care, aparent, nu mă pot debarasa) şi de unde vine ea. Şi, alt lucru care mi-a plăcut mult aici spre deosebire de roman, a fost sarcasmul şi umorul negru şi amar dacă vreţi, de care unele scene debordează. Îmi vine în minte una în special în care Oscar e îmbrăcat în porc (da, da, aţi citit bine.) şi urmează să fie pedepsit de stăpâna sa (Mimi) şi totul pare forţat (aşa şi trebuie să fie)şi se sfârşeşte dezastruos cu revelaţia "Porcii nu ar trebui să vorbească". Polanski a schimbat şi sfârşitul. Nigel e, şi aici, fascinat de Mimi si se dezîndrăgosteşte treptat de Fiona, dar înfrângerea lui nu pare credibilă. Cred că e singurul lucru care-mi place mai mult în carte. Felul cum personajul ăla e pedepsit îmi place mai mult în roman. Atât. Sfârşitul e nereuşit în ambele cazuri. Ultima scenă mi se pare că strică absolut tot ce-a încercat să clădească până acolo. Mă îndoiesc că a fost intenţionat aşa. Da, poţi spune că e deschis la interpretări, dar cred că merge mai mult într-o anumită direcţie decât în cealaltă. Şi cealaltă era mai bună şi, cred, mai plauzibilă.
Nu mă înţelegeţi greşit, Bitter Moon nu e vreo capodoperă, dar e unul din cazurile rare în care eu aleg filmul în detrimentul cărţii. Poate-s o limitată dar Pascal Bruckner îmi pare un snob şi-un îngâmfat prin literatura lui şi mie nu-mi plac snobii.
Uite şi-un trailer:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu