Am crescut cu o imagine care, fără să-mi dau seama, mi-a bântuit mare parte di copilărie. Nu în mod definitiv şi iremediabil, a fost mai degrabă o amintire pe care o vizitam din când în când şi a cărei putere reuşea să mă surpindă de fiecare dată. Eram conştientă că e dintr-un film; habar n-aveam care sau de cine e făcut. Ştiam că l-am văzut cândva, mică fiind şi mă incita oarecum faptul că nu-i puteam da de cap. Scena era una destul de ciudată...o femeie începe să o ia razna la simpla vedere a unor gladiole roşii într-o vază. Atât. Asta era amintirea, mereu la pândă şi mereu întrebătoare.
Misterul mi-a fost dezlegat joi când, dintr-o dată, mi s-a făcut chef de un Hitchcock. Şi titlul unuia din multele lui filme pe care le am, Marnie (1964), m-a convins. Mi se părea că are potenţial. Şi, pe lângă asta, primeam bonus un Sean Connery la frumoasa vârstă de 34 de ani. Ce-ţi poţi dori mai mult?
Asadar prin anul 1964, după succesul avut cu North by Northwest, Psycho si The Birds, Hitchcock se hotărăşte să facă Marnie, a sex mystery, după cum însuşi îl descrie. Acuma, nu ştiu cât sex şi cât mister are filmul ăsta dupa standardele din ziua de azi, dar în '64 sigur a fost o opţiune destul de îndrăzneaţă.
Pe scurt, filmul este o adaptare a unui roman scris de Winston Graham (nu, nu l-am citit) şi e povestea, spusă dintr-un unghi uşor (poate puţin mai mult decât uşor, poate chiar greu) psihanalitic, unei tinere cu serioase probleme de adaptabilitate la societate. Ca să dezvolt puţin: e cleptomană, mitomană şi frigidă. Da, da, toate astea la pachet.
Prima parte a filmului mi-a plăcut mai mult decât a doua. Poate pentru că e realistă şi nu tratează spectatorul ca pe o maimuţă fără creier. Dar să nu anticipăm...
Filmul are două ore şi ceva şi e mult prea lung pentru ce livrează propriu-zis. Spuneam că mi-a plăcut prima parte mai mult pentru că-mi prezintă un personaj credibil care are reale şanse să-ţi capteze atenţia până la sfârşit, Marnie (jucată de Tippi Hendren, tipa din The Birds). Să fim serioşi, şi pe mine, ca reprezentată a sexului frumos (!), mă fascinează o antieroină pre-Bonnie. Mi-ar fi plăcut atât de mult să rămână o poveste despre o hoaţă şireată care e extrem de îndemânatică în a-şi prosti victimele şi a jongla cu diferite identităţi. Marnie Edgard sau, la alegere, Margaret Edgar, Peggy Nichols si Mary Taylor se angajează la firme mari, munceşte din greu pentru a cştiga încrederea angajatorului după care, pricepută cum e, deschide safe-uri şi fuge cu sume exoritante de bani. E un soi de 'ce-ar fi devenit Marion Crane dacă n-ar fi murit în primele 20 de minute din Psycho'. Aşa, Marnie îşi găseşte finalul carierei de hoaţă în momentul în care şef îi devine Mark Rutland (Connery, of course). Acesta miroase (de fapt, o recunoaste de la unul din clienţii lui) că ceva e putred la mijloc. Şi ce face? O şantajează şi-o ia de nevastă. Pe lângă că-i o hoaţă, Marnie mai are o problemă (din multele) gravă, devine foarte agitată şi sfârşeşte print-o criză în toată regulă de fiecare dată când plouă sau vede culoarea roşie. Bine, poate nu chiar de fiecare dată, ci doar atunci când e în prezenţa unor lucruri şi situaţii care riscă să o pună faţă în faţă cu propria-i persoană. Bun, şi Mark o ia de nevastă cu siguranţa megalomanului că-i dă el de capăt. (Nu-s chiar sigură cum ajunge să se îndrăgostească de ea, totuşi). Cam din momentul ăsta, filmul o ia puţin razna, după părerea mea. Una dintre cele mai bune scene ale filmului ia cu ea tot ce-ar fi putut el deveni. Picture this: Marnie încearcă să ia bani din safe-ul lui Mark. Ecranul e împărţit: într-o parte ea cotrobăind panicată, în cealaltă, femeia de serviciu care-şi vede liniştită de treabă. Marnie ia banii şi, din dorinţa de a face cât mai puţin zgomot, îşi îndeasă pantofii în buzunarul hainei. Camera se focalizează şi îşi mută punctul de maxim interes pe unul dintre pantofii ei care e pe punctul de a se rostogoli din unul din buzunare. Nu ştiu cum reuşeşte Hitchcock să fie Htichcock atât de bine în scena asta şi să creeze suspansul ăla scrăşnitor din dinţi. Cert e că cea mai bună scena din film. Pantoful pică şi tu îngheţi... Noroc că femeia de serviciu e surdă. Şi de-aici totul merge în jos.
Din punctul ăsta înainte totul se pierde într-o serie de încâlcituri psihanalitico-melodramatice cum, de puţine ori, vezi la Hitchcock. Dupa căsătorie, Marnie se dovedeşte a fi frigidă şi nu suportă să fie atinsă de vreun bărbat. La un moment dat totul devine destul de clar pentru public: Marnie a suferit sigur un fel de traumă în copilărie care şi-a pus amprenta decisiv asupra dezvoltării ei ca individ social.
O scenă destul de controversată la vremea respectivă a fost cea a unui presupus viol care n-a prea fost viol; oricum cred ca nici Hitchcock nu a ştiut ce-a prea fost acolo. Scena asta a fost urmată de o scenă de presupusă încercare de sinucidere care n-a prea fost încercare de sinucidere ci câteva minute în plus de încâlceală.
Ultima scenă a filmului, în care Marnie îşi confruntă mama şi,în acelaşi timp, fantomele din trecut, se vrea a fi destul de dramatică şi semnificativă, dar care cade într-un soi de melodramatism ieftin. Marnie îşi retrăieşte, la intensităţi paroxistice, scena care a transformat-o în caz patologic şi ni se explică în termeni psihanaltici (bineînţeles) de ce Marnie e frigidă şi are o problemă cu culoarea roşie şi cu furtunile. Ce nu am înţeles e ce o face să devină cleptomană şi mitomană. Chiar nu pot dezlega misterul ăsta. Tot în scena amintită mai sus, vocea lui Marnie împrumută tente comico-îngrijorătoare de copil chinuit.
Filmul se incheie într-o notă veselă oarecum; Marnie pare vindecată în momentul în care-şi înfruntă temerile şi-şi defulează amintirile şi e dispusă să-şi facă soţul, care a salvat-o de ea însăşi, fericit.
Marnie a fost un dezastru la box-office la vremea respectivă. Şi asta se întâmpla destul de rar pentru Hitchcock. Nu e un film rău dar, în cazul şsta mi se pare că s-a îndesat prea mult din toate şi rezultatul a fost unul cel puţin mediocru. Curios, e ultimul film în care colaborează cu compozitorul Bernard Hermann. Chiar şi muzica (care de obicei e excelentă la Hitchcock) mi s-a părut, în cazul ăsta, melodramatizată şi stângaci folosită. M-au deranjat şi scenele de exterior filmate în studio, au părut nepermis de nefinisate pentru anul în care a fost făcut filmul.
All in all, nu pot să zic că a fost cel mai prost film al lui pe care eu l-am văzut, dar în niciun caz unul dintre filmele lui bune. Mi se pare un lucru bun pentru că îmi arată mie, ca om de rând, că şi Hitchcock a fost om şi poate fi criticat. De obicei simt o anumită reţinere în a critica coloşi.
Cel mai mult la filmul şsta îmi place trailerul. Cred ca nici chiar Hitchcock n-a fost convins de Hitchcock în filmul ăsta. Autoironia, umorul negru şi sarcasmul sunt acolo, măcar în trailer, si asta-l salvează:
Şi la sfârşit rămân întrebările mai mult decât evidente: Is Marnie a sex story...?...a mistery? a detective story?... a romance?... the story of a thief...? a love story?
Până la urmă, e şi ăsta un fel de a-ţi accepta înfrângerea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu