De ce iubim Frumoasele străine?

Ţin minte şi-acuma prima "întâlnire" cu Mircea Cărtărescu. Eram în liceu, pe clasa a IX-a şi, spre sfârşitul anului, ne simţeam cu toţii destul de plictisiţi de Amintiri din copilărie şi Mara (folosesc pluralul ca să-mi legitimez părerea, n-am făcut un sondaj de opinie printre colegi). Şi-atunci, într-o oră, a venit o soluţie care părea salvatoare: frumos aranjată în pagină, o poezie. Chiar ea, Poema chiuvetei. Pentru mine a fost o lovitură în cap. Nu mai citisem poezie postmodernă până atunci şi am catalogat-o, mai bine zis i-am catalogat autorul ("un anume Cărtărescu"): nebun. Sunt multe motive, îmi spuneam oripilată: poezia nu are rimă, muzicalitate, nu are coerenţă (o chiuvetă îndrăgostită de o stea?! care, culmea, iubea o strecurătoare) şi nu are poezie, acea frumuseţe diafană pe care doar POEZIA o are. Am dat sentinţa: No more Cărtărescu (sau cum l-o fi chemând) for me!

După care am ajuns în facultate şi în primul an am dat de un volum de proză citind într-o zi nişte cronici. Era un elogiu adus Nostalgiei aceluiaşi autor pe care l-am renegat cu atâta vehemenţă (nu era destul de poetic pentru năsucul meu!). M-am îndrăgostit pe loc şi mi-am aruncat pe geam toate crezurile mele de adolescentă îmbufnată. Am păşit într-o nouă eră, unde Cărtărescu devenise brusc poetic, în proză (poezia am continuat să i-o consider nedemnă de statut). După care au urmat, pe rând, toate cărţile lui de proză: Orbitor, Travesti, Jurnale (în anul 4 am citit chiar şi Levantul care m-a marcat profund) şi, într-un sfârşit, De ce iubim femeile (pe care am şi un autograf [Cărtărescu scrie urât! ..caligrafic vreau sa zic, nu mă întorc la vechile metehne!])

Aveam revelaţii peste revelaţii, învăţasem la şcoală despre postmodernism, ştiam cât de cât cu ce se mănâncă şi eram extaziată. Până la De ce iubim femeile îl consideram fără greşeală. După acest volum am început să-i găsesc circumstanţe atenuante: la ce a scris şi cum a scris îşi permite un astfel de volum, e o gură de aer după o proză aşa voluminoasă. M-am lăsat prostită, chiar dacă voit . Şi mi-a plăcut la nebunie (sunt şi femei care miros a tocăniţă, ce-i aşa rău în a mirosi a tocăniţă?). Mi-a plăcut să mă simt specială şi să mă văd oglindită în ochii unuia (fără nicio urmă de răutate) care va umple pagini de Istorie literară şi cu care eu (EU!!) am fost contemporană.

Am primit ultimul volum al lui Cărtărescu acum două săptămâni, fix de ziua mea. Mi-era cumva frică de cartea asta pentru că urăsc să fiu dezamagită, încerc să evit să mă pun în astfel de situaţii. Am purces la lectură într-un final. E un volum care conţine trei povestiri care au ca punct de plecare experienţe personale de-ale autorului. Nu am fost dezamagită, deloc. Mi-a plăcut firescul povestirilor, îmi place familiaritatea şi "camaraderia" cu care vocea auctorială ne atrage în ficţiune. Stau să mă gândesc şi vreau să reuşesc să-mi dau seama de ce mi-a plăcut Frumoasele străine. Mi-a plăcut pentru că nu e pretenţioasă, pentru că e scrisă cu suflet pentru cititori simpli. Am savurat autoironia care e presarată mărunt în fiecare pagină a volumului, m-am bucurat ca un copil să pătrund în "micile" grupuri elitiste ale literaturii române contemporane şi să-mi dau seama că sunt alcătuite din oameni ca mine, ca noi. Scriitorii nu sunt zei, sunt oameni, istoriile literare pretenţioase fac din ei şabloane, statui care nu suportă mobilitate. În schimb, din literatură (culmea!) aflăm adevărul: Simona Popescu e o fire retrasă, nu foarte sociabilă, Florin Iaru e o "babă bârfitoare", Gabriela Adameşteanu uneori nu prea are umor şi alte astfel de informaşii care te (mă) fac să jubilezi. Mi-a smuls nenumărate zâmbete, chiar şi râseste în toată regula pe alocuri. Îmi place Cărtărescu ca e accesibil ca şi individ, nu se ia pe el însuşi prea în serios şi când o face are crize de personalitate (el singur le mărturiseşte). Îmi place Cărtărescu că nu face din vocaţia de scriitor (pe care o are, indiferent de ce cred alţii) o paradă şi că vorbeşte despre slăbiciunile lui cu nonşalanţă şi nu încearcă să le ascundă şi că nu are pretenţia să deţina formula perfectă şi adevărul absolut. De-aia îmi place Cărtărescu, de-aia îmi place ultimul său volum, de-aia n-am nevoie de translator ca să iubesc Frumoasele străine.