Iubiri blestemate

Ar fi fost cursul normal al lucrurilor ca primul post, după atâta timp, să fie despre primele impresii din Londra, despre cât am găsit-o de frumoasă şi încântătoare răsfirată pe malurile Tamisei. Ei bine, uneori există catalizatori mai puternici decât British Museum, National Gallery sau faimoasele doubledecker-uri. O să vină şi timpul lor, promit.

Ce m-a impresionat foarte tare astăzi a fost un film. De obicei mă las impresionată de un film bun, sunt cu toată fiinţa în faţa ecranului şi încerc pe cât posibil să elimin toate interferenţele. Uneori reuşesc, alteori nu; uneori din vina mea, alteori din vina filmului (a actorilor, a regizorului, a scenariului etc).

Astăzi am văzut Amores Perros, fără intruziuni exterioare, doar eu şi el. La sfârşit am rămas cu un gust amar şi cu o întrebare care, să fiu sinceră, m-a determinat să scriu: De ce mi-a plăcut filmul ăsta?. Habar nu am. A fost violent şi puternic şi urât şi înspăimântător şi plin de viaţă, în aceaşi timp. Regizat de Alejandro González Iñárritu, filmul încearcă să spună povestea unor oameni obişnuiţi a căror viaţă este schimbată de un accident de maşină. Unul singur. Începând de-acolo trei poveşti se derulează halucinant în faţa noastră şi nu ştim cu care dintre personaje să empatizăm şi cu care sentiment să ne confundăm. Iñárritu e cunoscut mai mult (cred) pentru celelalte două filme care vin în completarea acestuia pentru a întregi trilogia: 21 gramms şi Babel. Le-am văut şi pe acestea din urmă şi mi-au plăcut dar nu au avut acelaşi efect.

Mi-a plăcut mult modul de punere "în scenă". Deşi nu e nimic nou filmul (şi implicit, meritul regizorului) reuşeşte să te transpună într-o lume în care totul pare apăsător şi murdar, pătat de nefericiri mai mari sau mai mici. N-aş fi zis la început că toate poveştile au un singur punct de plecare: iubirea. Personajele (principale) acţionează toate sub impulsul acestui sentiment şi ajung să fie învinse de el sau de fantoma lui. Mai puţin unul dintre ele: un fost luptător de guerrilă (El Chivo) care încearcă să acceadă la viaţa amanetată pentru un ideal prea înalt. Poate acolo a fost înfrângerea lui, pentru că, pe parcursul filmului, îi vedem înălţarea. A fost personajul care mi-a plăcut cel mai mult, a fost cel mai uman în pofida aparentei lipse de scrupule. Mi-a plăcut trecerea lui pe lângă celelalte personaje, impactul pe care pare să-l aibă pentru toată desfăşurarea poveştilor.

Nu aş vrea să dau prea multe informaţii despre film că mi-ar displăcea enorm să stric cuiva plăcerea de a-l vedea. Aş vrea mai mult să notez impresii şi stări pe care filmul mi le-a stârnit. Nu cred că e pentru oamenii foarte sensibili pentru că are scene de violenţă pe alocuri naturalistă. Pentru mine ăsta e un alt mare plus al lui: lipsa de decenţă în prezentarea faptelor, a vieţii aşa cum e ea. Îmi plac filmele care nu se ascund sub scutul bunului-simţ. Mi-a plăcut mult jocul actorilor, a fost unul dintre punctele puternice ale filmului (unul din multele): Gael Garcia Bernal a fost excelent ca întotdeauna, iar actorul care l-a jucat pe El Chivo a fost genial, după părerea mea. A reuşit să dea viaţă unui personaj dual şi totuşi plin de coerenţă în bunătatea şi, uneori, cinismul lui.

Ce-aş mai putea spune? E un film despre cădere şi ridicare şi despre iubire ca sentiment care ia toat formele posibile în viaţa noastră şi e mereu acolo. A, am uitat despre metafora frumoasă a câinelui pe care-l salvează El Chivo, numai pentru a-i crea o mare suferinţă, care, la rândul ei, îl determină să reînceapă să trăiască. Of, sunt atâtea de spus şi foarte puţin timp. Dacă aveţi timp eu zic să-l luaţi şi să-l vedeţi, merită. Şi dacă ştie cineva care ar fi traducerea exactă a filmului mi-ar fi de mare folos :D. Pentru ca eu am tras concluzia că ar fi ceva joc de cuvinte acolo si perros s-ar referi cumva la nefericire. Altfel n-aş şti să traduc.

Şi ca să potolesc unele curiozităţi Londra e superbă şi nu atât de ploioasă cum mi-am imaginat.