Cand voi fi mare voi deveni cititor...

Aud frecvent întrebarea care nu încetează să mă sâcâie şi-acuma: La ce ne ajută să citim? De ce spun că mă sâcâie? Pentru că e frustrant pentru mine să văd cum copiii, în general, se îndepărtează tiptil tiptil de lucrurile făcute din şi pentru suflet. Totul trebuie să aibă o miză, nimic nu se mai face pentru o simplă plăcere. O bucurie mică în ziua de astăzi e un moft.
Câţi dintre noi nu am simţit măcar o dată presiunea marilor aşteptări care ne sunt aşezate pe umeri zilnic? Să fiu un bun cetăţean, să cresc mare şi să fac bani mulţi şi să am familie şi copii pentru a mă alinia în continuarea milioanelor de hominizi teleghidaţi. Trebuie să fiu apt, competent, treaz, sănătos, mereu în priză...Stop! O gură de aer..Şi de la capăt.
Ce oferă o carte, o lectură plăcută? Cred că sunt în măsură să dau un sfat prin puterea exemplului. Am mai scris şi în alte părţi despre obsesia mea pentru o anumită carte, o carte pe care o simt atât de a mea încât mă sperie uneori acest gând. Aici găsesc puterea literaturii, în a crea astfel de obsesii, în a te învăţa atât de multe lucruri despre tine. Uneori aş vrea să mai retrăiesc clipa primei lecturi, a primei descoperiri. Momentul acela în care am luat în mână Exuviile Simonei Popescu e unul pe care nu-l voi uita uşor. Îmi doream să fiu singura care citeşte acea carte şi singura care o simte aproape de inima ei. Îmi doream să o ascund undeva astfel încât niciun ochi să nu-şi mai găsească hrană în paginile ei. Devenisem egoistă, geloasă pe orice cititor. Trebuia să fiu singura care simte visceral dorinţa ascunsă de a o poseda, de a o avea doar pentru ea. Pentru astfel de experienţe caut mereu lectura. Caut cu aviditate orice copertă, orice titlu care m-ar putea face să retrăiesc asemenea emoţii. Mi s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii ulterior, citind Şotronul lui Cortazar sau o bucăţica de Kundera.
Citiţi. Citiţi tot ce vă cade în mână, de la beletristică la literatură de specialitate. Cred că în a citi, a evada din contingent în spaţiul ocrotitor al ficţiunii se află o rezolvare a crizei spirituale în care ne aflăm. Lectura are acest privilegiu al formării, al compensaţiei pe care puţine experienţe ni-l pot oferi.
Uneori am impresia că nu citesc destul şi caut mereu să mă motivez, să-mi găsesc timp pentru mine. Pentru că timpul MEU a însemnat mereu cartea. Nu ştiu cum aş putea insufla această pasiune. Nu pot să spun decât că trebuie simţită, trebuie lăsată să-şi găsească loc în tine şi mai apoi irigată mereu.
Am impresia că am un discurs prea metaforic dar sunt o sentimentală când vorbesc despre cărţi. Un îndemn: începeţi cartea cu savurarea copertei, lăsaţi-o să va invadeze...pe urmă abandonarea va veni de la sine.