One hit wonder: The Night of the Hunter (1955)

Mi-a fost greu să aleg despre ce film să scriu câteva rânduri azi doar pentru c-am văzut şi revăzut câteva destul de frumoase săptămâna care-a trecut. M-amoprit până la urmă la The Night of the Hunter, "doar" pentru că, în opinia mea, e unul din cele mai bune filme pe care eu le-am văzut anul ăsta. tiu, big statement. Bun şi încântător din toate punctele de vedere: regie, actori, scenariu, imagine (!!!). Nu am cuvinte să descriu cât am fost de impresionată şi cum mă întreb şi-acum ce-a durat atâta până am pus mâna să-l văd. Nu înţeleg cum am trăit 20 (!) de ani în beznă totală, cu mintea "nealterată" de o asemenea bijuterie.



În primul rând vreau să spun sus şi tare că mă dezamăgeşte faptul că e singurul film al actorului britanic Charles Laughton. Îl acuz că ne-a privat de încântarea de-a vedea şi alte filme la fel de geniale. Mi s-apărut extrem de talentat şi ca regizor pe lângă meritul de-a fi un mare actor.



The Night of the Hunter e o poveste pentru copii, pentru copiii din noi, cu omul-negru care ne bântuie somnul şi cu cântece de leagăn care se tranformă în ameninţări feroce. Robert Mitchum e excelent in rolul reverendului Harry Powell, un fanatic religios, care îşi propovăduieşte fără încetarea credinţa-i "ruptă", trecută printr-un filtru etic destul de dubios. După părerea mea e unul dintre cei mai înfricoşători răufăcători pe care i-a dat cinematografia de când e ea. Dispune de o elocvenţă tăioasă şi de o stăpânire de sine de gheaţă, caracteristici care dau fiori pe şira spinării instantaneu. El îşi face o datorie stranie din a fi cel care face dreptate în această lume plină de vulgaritate şi invidie. Şi cea mai uşoară ţintă pentru credinţa lui şchioapă e o văduvă pe-al cărei soţ îl cunoaşte în puşcărie şi care, condamnat la moarte, ascunde în casa sa o mică comoară. Banii îi doseşte în prezenţa copiilor săi, John şi Pearl, cu căteva clipe înainte să fie prins şi condamnat. Aceştia jură să păstreze secretul banilor şi să nu-l dezvăluie nimănui. Mama şi cei doi copii rămaşi fără tată încearcă să-şi refacă viaţa cu ajutorul reverentului Powell. Dacă la început acesta pare protector şi onest, pe parcurs, aflat în permanenţă în antitenză cu inocenţa şi fragilitatea copiilor, toată această mască se topeşte în cruzime şi ipocrizie şi, în cele din urmă, crimă. Odată cu moartea mamei cei doi copii reuşesc să fugă din faţa pericolului care-i ameninţă. Călătoria lor în josul râului trebuie să fie una din cele mai frumoase bucăţi de film surpinse vreodată de cameră. Natura pare că-i ocorteşte şi totodată le trimite mereu semnale că răul e pe urmele lor, ameninţându-le somnul lin. Inocenţa şi candoarea lor e mereu încolţită dar niciodată pe deplin cucerită. Somnul din barca ce pluteşte uşor pe o apă care, în sfârşit, nu le este potrivnică, e momentul în care totul se transformă într-un basm. Parcă îmbrăcăm uşor visele protagoniştilor şi le simţim nevoia de protecţie şi liniştea aceea a copilului care se simte ocrotit.

Doar că visul se transformă repede în coşmar iar cântecul de leagăn devine un scâncet îndepărtat. Răul e aproape şi-i pândeşte de pretutindeni. Cu toate acestea cei doi îşi găsesc alinarea în casa lui Rachel, zâna bună care le oferă siguranţa mult-râvnită.



Unul din lucrurile care mi-au plăcut mai puţin a fost sfârşitul. Parcă am aterizat dintr-o dată undeva lângă casa lui George Bailey din It's a Wonderful Life. Bineînţeles că totul are sens acolo, doar e vorba de o poveste pe care-o spui copiilor, cu monştri provizorii. Şi referinţa pe care-am făcut-o are mult sens dacă stau să mă gândesc mai bine, pentru că filmul per total pare un produs "Frank Capra gone bad". Powell parcă a fost pus în lumea perfectă a lui Capra şi lăsat acolo să-şi facă de cap, şi nu se dezminte.

Mi-a fost extrem de greu să aleg doar câteva instantanee pe care să le folosesc aici pentru că am peste 200. Serios, totfilmul e demn de tablouri. Vreo 200 aşa.



The Night of the Hunter e presărat cu trimiteri religioase; pe unele le-am înţeles, pe unele nu; unele mi s-au părut uşor ironice (am simţit, distinctă, vocea regizorală), altele foarte serioase şi forţat educative.



La sfărşit nu pot decât să vă îndemn să nu-l lăsaţi să treacă pe lângă voi. Mi se pare un film de artă mult mai accesibil decât ceea ce se făcea n acea perioadă în materie de film. Vizionare plăcută!