miercuri, 21 noiembrie 2012
Despre "Amour" si alti demoni
Cu siguranta Amour a fost cel mai asteptat film al anului pentru mine si imi pare rau ca nu pot sa ma arunc in torente de laude. Si nu pentru ca Amour n-ar fi bun -departe de mine ideea-, Amour e foarte bun, ci pentru ca delicatetea cu care e facut te obliga sa ramai detasat si sa-l admiri uimit.
Dupa cum am repetat-o de atatea ori, e cel mai retinut film al lui Haneke iar parcursul lui lin si, in acelasi timp, tulburator te tine mereu conectat la ceea ce se intampla pe ecran. Eu nu-mi dau seama cum au trecut doua ore si ceva, stiu doar ca au fost doua ore care au avut extrem de mult sens pentru mine si care, cu siguranta, vor capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea din viitor.
Amour spune o poveste aparent simpla: un cuplu de actogenari, fosti profesori de muzica, isi traiesc ultimii ani din viata in linistea si confortul apartamentului lor ticsit cu carti si cu discuri. Viata ii ia pe neasteptate in momentul in care Anne (Emanuelle Riva) sufera o serie de atacuri cerebrale si devine total dependenta de sotul sau Georges (Jean-Luis Trintignant). Resemnarea si calmul si tandretea si dedicarea cu care Georges infrunta acest ultim test sunt de-a dreptul sfasietoare.
Filmul e extrem de anti-climatic, isi "canta" povestea exclusiv in atmosfera claustrofobica a apartamentului celor doi. Nu are deloc zvacnirea si factorul de soc al filmelor lui anterioare, semn ca Haneke poate atinge culmi cinematografice si fara micile socuri electrice pentru care l-am iubit mereu. Sunt cateva scene totusi care m-au scos din letargia de care eram cuprinsa la un moment dat. Si folosesc termenul cu sensul de amorteala, dar amorteala aia emotionala a eului constient de sine dintr-o data si de faptul ca ceea ce ii este transmis este real si irecuperabil si ireversibil. Si cred ca de data asta scenele cu un anumit factor de soc au fost un soi de gura de aer, pentru mine cel putin. M-au facut sa ma simt dintr-o data vie, iesita cumva din cusca in care m-a pus Haneke, constienta dintr-o data de "celalalt", cu privirea departe de propria-mi persoana. La scurt timp, insa, erai plonjat din nou in acea introspectie dureroasa, fara cale de scapare.
Pe langa personajele principale evidente, Anne si Georges, apare intr-un rol secundar Isabelle Huppert, in rolul Evei, fiica celor doi. Ea devine, la randul ei, un spectator al vietii parintilor ei. Priveste dinafara, neputincioasa cum nucleul reconfortant numit familie se destrama. Si ea are revelatia socanta ca nu mai face parte din el si ca oamenii din fata ei sunt doi straini; e iremediabil dezradacinata. Si momentul in care isi consietntizeaza singuratatea e de-a dreptul sfasietor si atat de real.
In film mai apar si cateva personaje episodice: fostul elev, acum pianist incununat de succese, vecinii, cateva infirmiere, dintre care una a devenit pentru mine cel mai urat personaj din cate mi-au fost date sa vad pe ecran. E uimitor cum Haneke te face s-o urasti din rasputeri fara sa o dezumanizeze, ba dimpotriva. Scena imi da si acum fiori pe sira spinarii pentru ca e profund umana si din acelasi motiv atat de dureroasa.
Trebuie sa spun pentru a nu stiu cata oara ca Riva si Trintignant sunt de-a dreptul geniali in rolurile lor. Au o stapanire de sine impecabila in joc, sunt atat de lipsiti de drama si sunt impresionata cum evita mereu sa alunece pe panta riscanta a teatralitatii. Sunt mirata ca emanuelle Riva nu a luat premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes; daca romancele au fost, intr-adevar, mai bune, jos palaria!
Ce sa mai zic? Scena de inceput e impresionanta si te arunca imediat prada sentimentului aceluia apasator care te insoteste cu incapatanare pana la sfarsit: spatiu inchis, intuneric, moarte. Scena in care Georges prinde porumbelul si-l tine aproape de el, ca o reasigurare a vietii, a caldurii, un gest disperat de incercare de regasire a lui ca persoana, ma cutremura si-acuma.
Finalul nu e unul fericit si nu cred ca cineva se asteapta sa fie. La urma urmei, finalul nici nu conteaza, parcursul anevoios, aproape in sens invers, a fost, pentru mine, revelator.
Nu cred ca am mai stat vreodata intr-o sala de cinema cu sentimentul distinct ca ma aflu in prezenta a ceva mare. Mare si greu, foarte greu. E un film care copleseste si te inlantuie si nu pot sa nu-l vad pe Haneke acolo sus, in compania lui Bergman. Din aia nici nu cred ca poate fi notat. E peste sisteme de clasificare. Abia astept sa-l revad si nu o sa-l recomand decat acelora care au curajul sa se priveasca in ochi. Daca cineva cauta soc sau iubire neconditionata si caldurica sau sclipici sa-l evite pentru ca e pierdere de vreme. Pentru cei din urma recomand Sex and the City. E bun si ala in felul lui. Promit.
luni, 5 noiembrie 2012
Cand Marion Cotillard e de-ajuns: Rust and Bone (2012)
Bineinteles ca putini isi amintesc de Jacques Audiard pre-Un Prophete si Un Prophete e, fara indoiala, un bun inceput. Excelent chiar. Singura problema e ca post-Profetul asteptarile sunt destul de mari. Si cu standardele astea precise e destul de greu; de cele mai multe ori nu pot fi atinse.
De rouille et d'os e un film pe care eu l-am asteptat cu foarte mare interes anul asta, dupa cum se poate citi aici. Ca e regizorul, ca e Cotillard, ca trailerul arata foarte bine, nu mai conteaza motivul. Asteptarile erau imense si-am vrut foarte tare sa fiu impresionata. Din pacate, filmul m-a dezamagit. Nu e prost, departe de mine gandul, dar nu se pliaza asteptarilor. Mi s-a parut umtl prea melodramatic si usor previzibil/ hollywoodian spre sfarsit. E ciudat totusi (si reconfortant, trebuie sa recunosc) cum Audiard reuseste sa mentina un echilibru intre melodrama si realitate cruda pe parcursul a trei sferturi din film. Doar ca la sfarsit totul sa se prabuseasca intr-o scena baiguita si impleticita.
Mi-a placut mult Marion Cotillard in rolul lui Stephanie, o femeie puternica si sigura pe ea a carei viata se schimba radical in momentul in care-si pierde ambele picioare intr-un accident aparent stupid. Momentul in care devine constienta de ce i s-a intamplat, intinsa pe patul de spital, este poate, "varful" filmului. Reactia ei are un efect devastator pentru spectator (recunosc, mi s-au umezit putin ochii)si totusi e extrem de ne-teatrala si deloc stridenta. Fiind nevoita sa-si recalibreze viata, ea construieste o relatie cu Alain (Matthias Schoenaerts), un barbat responsabil cu securitatea intr-un club de noapte.
Prima jumatate a filmului e construita, de fapt, in jurul lui Alain, o namila de om, schilodit din punct de vedere emotional, care impreuna cu fiul lui de cinci ani isi reincepe viata in Antibes cu ajutorul surorii sale.Momentul intalnirii celor doi e lipsit de sclipici si transmite clar intentiile lui Alain, care isi doreste doar o aventura de-o noapte, care, spre dezamagirea lui, nu se fructifica.
In urma accidentului, Stephanie reia legatura cu Alain si intre cei doi se dezvolta o relatie ciudata de prietenie (simbioza?), fiecare oferindeu-i celuilalt ceea ce ii lipseste: Alain devine Corpul (implicit puterea fizica de care ea are atata nevoie) iar Stephanie devine Sentimentul , centrul emotional din care el isi trage puterea sa mearga mai departe.
Bineinteles ca lucrurile se complica putin in momentul in care intre cei doi intervin partidele se sex cu caracter usor cinic, care pentru ea ajung sa semnifice mai mult decat simpla placere fizica. El, din contra, e inca la stadiul de masinarie care functioneaza strict in concordanta cu nevoile sale fiziologice. Pe modelul "pumnii mei minte nu are", singurul lucru care il ridica in proprii lui ochi sunt luptele de strada la care participa in mod regulat. In peisajele morbide de la marginea orasului, cu oameni care pariaza pe sansa sa de a sta in picioare, Alain devine un soi de zeu. Aici e singurul loc in care lipsa de emotie si de umanitate e ridicata la stadiul de caracteristica suprema.
Dupa cum am spus, ultima parte a filmului e dezamagitoare. Daca trebuie o maturizare a personajului, o gradatie crescatoare, ea e facuta in detrimentul filmului ca intreg. Nu pot sa explic cat de mult m-a deranjat scena pe care n-o s-o numesc... Rezolvarea asta a povestii mi s-a parut foarte ieftina si grabita, ca si cand in cinci minute Audiard si-a incheiat slitul si n-a zis nici macar buna ziua. Stiu ca, poate, comparatia e usor grafica dar exact asa am simtit finalul. Probabil ca regizorul o fi vrut sa fie extrem de explicit si sa ne serveasca "maturizarea" rapid, cu polonicul direct din oala.
Astea fiind spuse, Rust and Bone e un film foarte frumos din punct de vedere vizual. Lumina puternica si intunericul sufocant alterneaza mereu intr-o succesiune usor dansanta, in perfecta armonie cu viata interioara a personajelor. Iar coloana sonora e placuta chiar si atunci cand esti nevoit sa asculti Fireworks cantata de Katy Perry. De iertat pentru ca ALexandre Desplat a facut o treaba excelenta cu coloana sonora originala.
Pentru cei care, la un moment dat, vor vrea sa-l vada am un singur sfat: Incercati sa va tineti asteptarile la un nivel mediu asa. Stiu ca e greu dar promit ca veti savura experienta Rust and Bone mai mult decat am facut-o eu. Nota mea e 7 si astept cu inters urmatorul film al lui Jacques Audiard.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)