Cu siguranta Amour a fost cel mai asteptat film al anului pentru mine si imi pare rau ca nu pot sa ma arunc in torente de laude. Si nu pentru ca Amour n-ar fi bun -departe de mine ideea-, Amour e foarte bun, ci pentru ca delicatetea cu care e facut te obliga sa ramai detasat si sa-l admiri uimit.
Dupa cum am repetat-o de atatea ori, e cel mai retinut film al lui Haneke iar parcursul lui lin si, in acelasi timp, tulburator te tine mereu conectat la ceea ce se intampla pe ecran. Eu nu-mi dau seama cum au trecut doua ore si ceva, stiu doar ca au fost doua ore care au avut extrem de mult sens pentru mine si care, cu siguranta, vor capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea din viitor.
Amour spune o poveste aparent simpla: un cuplu de actogenari, fosti profesori de muzica, isi traiesc ultimii ani din viata in linistea si confortul apartamentului lor ticsit cu carti si cu discuri. Viata ii ia pe neasteptate in momentul in care Anne (Emanuelle Riva) sufera o serie de atacuri cerebrale si devine total dependenta de sotul sau Georges (Jean-Luis Trintignant). Resemnarea si calmul si tandretea si dedicarea cu care Georges infrunta acest ultim test sunt de-a dreptul sfasietoare.
Filmul e extrem de anti-climatic, isi "canta" povestea exclusiv in atmosfera claustrofobica a apartamentului celor doi. Nu are deloc zvacnirea si factorul de soc al filmelor lui anterioare, semn ca Haneke poate atinge culmi cinematografice si fara micile socuri electrice pentru care l-am iubit mereu. Sunt cateva scene totusi care m-au scos din letargia de care eram cuprinsa la un moment dat. Si folosesc termenul cu sensul de amorteala, dar amorteala aia emotionala a eului constient de sine dintr-o data si de faptul ca ceea ce ii este transmis este real si irecuperabil si ireversibil. Si cred ca de data asta scenele cu un anumit factor de soc au fost un soi de gura de aer, pentru mine cel putin. M-au facut sa ma simt dintr-o data vie, iesita cumva din cusca in care m-a pus Haneke, constienta dintr-o data de "celalalt", cu privirea departe de propria-mi persoana. La scurt timp, insa, erai plonjat din nou in acea introspectie dureroasa, fara cale de scapare.
Pe langa personajele principale evidente, Anne si Georges, apare intr-un rol secundar Isabelle Huppert, in rolul Evei, fiica celor doi. Ea devine, la randul ei, un spectator al vietii parintilor ei. Priveste dinafara, neputincioasa cum nucleul reconfortant numit familie se destrama. Si ea are revelatia socanta ca nu mai face parte din el si ca oamenii din fata ei sunt doi straini; e iremediabil dezradacinata. Si momentul in care isi consietntizeaza singuratatea e de-a dreptul sfasietor si atat de real.
In film mai apar si cateva personaje episodice: fostul elev, acum pianist incununat de succese, vecinii, cateva infirmiere, dintre care una a devenit pentru mine cel mai urat personaj din cate mi-au fost date sa vad pe ecran. E uimitor cum Haneke te face s-o urasti din rasputeri fara sa o dezumanizeze, ba dimpotriva. Scena imi da si acum fiori pe sira spinarii pentru ca e profund umana si din acelasi motiv atat de dureroasa.
Trebuie sa spun pentru a nu stiu cata oara ca Riva si Trintignant sunt de-a dreptul geniali in rolurile lor. Au o stapanire de sine impecabila in joc, sunt atat de lipsiti de drama si sunt impresionata cum evita mereu sa alunece pe panta riscanta a teatralitatii. Sunt mirata ca emanuelle Riva nu a luat premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes; daca romancele au fost, intr-adevar, mai bune, jos palaria!
Ce sa mai zic? Scena de inceput e impresionanta si te arunca imediat prada sentimentului aceluia apasator care te insoteste cu incapatanare pana la sfarsit: spatiu inchis, intuneric, moarte. Scena in care Georges prinde porumbelul si-l tine aproape de el, ca o reasigurare a vietii, a caldurii, un gest disperat de incercare de regasire a lui ca persoana, ma cutremura si-acuma.
Finalul nu e unul fericit si nu cred ca cineva se asteapta sa fie. La urma urmei, finalul nici nu conteaza, parcursul anevoios, aproape in sens invers, a fost, pentru mine, revelator.
Nu cred ca am mai stat vreodata intr-o sala de cinema cu sentimentul distinct ca ma aflu in prezenta a ceva mare. Mare si greu, foarte greu. E un film care copleseste si te inlantuie si nu pot sa nu-l vad pe Haneke acolo sus, in compania lui Bergman. Din aia nici nu cred ca poate fi notat. E peste sisteme de clasificare. Abia astept sa-l revad si nu o sa-l recomand decat acelora care au curajul sa se priveasca in ochi. Daca cineva cauta soc sau iubire neconditionata si caldurica sau sclipici sa-l evite pentru ca e pierdere de vreme. Pentru cei din urma recomand Sex and the City. E bun si ala in felul lui. Promit.
