Despre "Amour" si alti demoni

Cu siguranta Amour a fost cel mai asteptat film al anului pentru mine si imi pare rau ca nu pot sa ma arunc in torente de laude. Si nu pentru ca Amour n-ar fi bun -departe de mine ideea-, Amour e foarte bun, ci pentru ca delicatetea cu care e facut te obliga sa ramai detasat si sa-l admiri uimit.

Dupa cum am repetat-o de atatea ori, e cel mai retinut film al lui Haneke iar parcursul lui lin si, in acelasi timp, tulburator te tine mereu conectat la ceea ce se intampla pe ecran. Eu nu-mi dau seama cum au trecut doua ore si ceva, stiu doar ca au fost doua ore care au avut extrem de mult sens pentru mine si care, cu siguranta, vor capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea din viitor.

Amour spune o poveste aparent simpla: un cuplu de actogenari, fosti profesori de muzica, isi traiesc ultimii ani din viata in linistea si confortul apartamentului lor ticsit cu carti si cu discuri. Viata ii ia pe neasteptate in momentul in care Anne (Emanuelle Riva) sufera o serie de atacuri cerebrale si devine total dependenta de sotul sau Georges (Jean-Luis Trintignant). Resemnarea si calmul si tandretea si dedicarea cu care Georges infrunta acest ultim test sunt de-a dreptul sfasietoare.

Filmul e extrem de anti-climatic, isi "canta" povestea exclusiv in atmosfera claustrofobica a apartamentului celor doi. Nu are deloc zvacnirea si factorul de soc al filmelor lui anterioare, semn ca Haneke poate atinge culmi cinematografice si fara micile socuri electrice pentru care l-am iubit mereu. Sunt cateva scene totusi care m-au scos din letargia de care eram cuprinsa la un moment dat. Si folosesc termenul cu sensul de amorteala, dar amorteala aia emotionala a eului constient de sine dintr-o data si de faptul ca ceea ce ii este transmis este real si irecuperabil si ireversibil. Si cred ca de data asta scenele cu un anumit factor de soc au fost un soi de gura de aer, pentru mine cel putin. M-au facut sa ma simt dintr-o data vie, iesita cumva din cusca in care m-a pus Haneke, constienta dintr-o data de "celalalt", cu privirea departe de propria-mi persoana. La scurt timp, insa, erai plonjat din nou in acea introspectie dureroasa, fara cale de scapare.

Pe langa personajele principale evidente, Anne si Georges, apare intr-un rol secundar Isabelle Huppert, in rolul Evei, fiica celor doi. Ea devine, la randul ei, un spectator al vietii parintilor ei. Priveste dinafara, neputincioasa cum nucleul reconfortant numit familie se destrama. Si ea are revelatia socanta ca nu mai face parte din el si ca oamenii din fata ei sunt doi straini; e iremediabil dezradacinata. Si momentul in care isi consietntizeaza singuratatea e de-a dreptul sfasietor si atat de real.

In film mai apar si cateva personaje episodice: fostul elev, acum pianist incununat de succese, vecinii, cateva infirmiere, dintre care una a devenit pentru mine cel mai urat personaj din cate mi-au fost date sa vad pe ecran. E uimitor cum Haneke te face s-o urasti din rasputeri fara sa o dezumanizeze, ba dimpotriva. Scena imi da si acum fiori pe sira spinarii pentru ca e profund umana si din acelasi motiv atat de dureroasa.

Trebuie sa spun pentru a nu stiu cata oara ca Riva si Trintignant sunt de-a dreptul geniali in rolurile lor. Au o stapanire de sine impecabila in joc, sunt atat de lipsiti de drama si sunt impresionata cum evita mereu sa alunece pe panta riscanta a teatralitatii. Sunt mirata ca emanuelle Riva nu a luat premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes; daca romancele au fost, intr-adevar, mai bune, jos palaria!

Ce sa mai zic? Scena de inceput e impresionanta si te arunca imediat prada sentimentului aceluia apasator care te insoteste cu incapatanare pana la sfarsit: spatiu inchis, intuneric, moarte. Scena in care Georges prinde porumbelul si-l tine aproape de el, ca o reasigurare a vietii, a caldurii, un gest disperat de incercare de regasire a lui ca persoana, ma cutremura si-acuma.

Finalul nu e unul fericit si nu cred ca cineva se asteapta sa fie. La urma urmei, finalul nici nu conteaza, parcursul anevoios, aproape in sens invers, a fost, pentru mine, revelator.

Nu cred ca am mai stat vreodata intr-o sala de cinema cu sentimentul distinct ca ma aflu in prezenta a ceva mare. Mare si greu, foarte greu. E un film care copleseste si te inlantuie si nu pot sa nu-l vad pe Haneke acolo sus, in compania lui Bergman. Din aia nici nu cred ca poate fi notat. E peste sisteme de clasificare. Abia astept sa-l revad si nu o sa-l recomand decat acelora care au curajul sa se priveasca in ochi. Daca cineva cauta soc sau iubire neconditionata si caldurica sau sclipici sa-l evite pentru ca e pierdere de vreme. Pentru cei din urma recomand Sex and the City. E bun si ala in felul lui. Promit.

Cand Marion Cotillard e de-ajuns: Rust and Bone (2012)

Leapşa cinefilă: Soundtrack-uri memorabile

Am dat şi eu de-o leapşă interesantă pe care m-am gândit s-o execut ca o fată silitoare ce sunt. E vorba de soundtrack-urile care mi-au rămas în minte în micile mele peripluri prin lumea asta vastă a cinematografiei. Nu am stat să-mi scormonesc memoria după nu ştiu ce super filme. Le-am înşirat pe alea care mi-au rămas în minte. Mi-au ieşit, tragic, 13 in total. Cum nu sunt superstiţioasă nu am de gând să îmi mai storc mintea pentru încă unul. Sunt mulţumită de număr. Leapşa am preluat-o de la Angela care mi-a pasat-o uşurel în weekend dar se pare că a plecat de la Bogdan. Să purcedem aşadar:

13. Yann Tiersen- La Valse D'Amelie- Soundtrack-ul făcut de Yann Tiersen pentru filmul ăsta e extrem de fain şi extrem de cunoscut. Bineînţeles că şi filmul, ca şi muzica, are dimensiunea asta uşor ludică care atrage. Să nu uităm şi de celalaltă micuţă bijuterie care se cheamă Comptine d'un autre été: l'après-midi. Nu-şi rămâne decât să închizi ochii şi să visezi.

12. Francoise Hardy- Le Temps de L'Amour din ultimul film al lui Wes Anderson despre care am scris aici. Ţin minte că unul din lucrurile care m-au convins să merg să-l văd a fost melodia asta care apare şi în trailer. Mi se pare extrem de potrivită filmului şi urechilormele sensibile.

11. The Sirens- Go to Sleep Little Baby din ingenioasa comedie a fraţilor Coen, O, Brother Where Art Thou. Bineînţeles că sunt fană a soundtrack-ului ca întreg dar melodia asta, trebuie să spun că e hipnotizantă. Aş fi fost transformată şi eu, lejer într-o broscuţă dacă aş fi fost acolo. You and me and the devil makes three...

10. Ry Cooder- Paris, Texas pentru filmul excelent al lui Wim Wenders, Paris, Texas. Acordurile astea bluesy de chitară sunt perfecte pentru imaginile alea austere cu peisaje arse din filmul ăsta. Evocă exact prăfuitul Texas şi parcă o anumită fobie a spaţiilor deschise, infinite. Mi se pare c-a şi luat Oscar pentru muzica din film. Lejer, unul dintre cele mai bune soundtrack-uri făcute vreodată.

9. Carl Orff- Grassenhauer versiunea pentru excelentul debut al lui Terence Mallick, Badlands despre care am scris şi eu aici. Cine a văzut filmul cusiguranţă îşi aminteşte melodia asta care are puterea să te înduioşeze şi să te înfricoşeze în acelaşi timp. Transcrierea în note muzicale a filmului.

8. Zumeji's Theme din superbul şi eminamente atmosfericul In the Mood for Love al lui Wong Kar Wai. Ţin minte şi-acuma că îmi ţineam pur si simplu respiraţia de fiecare dată când acordurile apăreau prin film. E genulde melodie care pare căse dezintegrează dacărespiriprea tare. Atâta de frumoasă mi se pare. Şi atât de potrivită filmului.

7. Chuck Berry- You Never Can Tell, bineîţeles. Tarantino. Pulp Fiction. Una din cele mai iconice scene din istoria cinematografului, Uma Thurman şi John Travolta dansând pe melodia asta. Poate fi ceva mai savuros decât dansul ăsta? Nu mai zic de chimia dintre ei... Bineînţeles că filmul are o coloană sonoră excelentă de la început la sfârşit ca, de altfel, toate filmele lui Tarantino. A doua melodie preferată din Pulp Fiction e chiar cea de la început, din restaurant, Dick Dale and His Del Tones - Miserlou... I love you honey bunny...

6. Michel Legrande- Swing Swing Swing din minunatul Vivre sa Vie al lui Godard. Scena asta îmi place aşade tare...când Nana începe să danseze de nicăieri, c-aşa-i place lui Godard. Melodia e contagioasă ca şi zâmbetul perfect şi ştrengăresc al Annei Karina. Iubsc scena, iubesc melodia, îl iubesc pe Godard.

5. Clint Mansell- Lux Aeterna din Requiem for a Dream al lui Aronofsky. E, cu siguranţa, genul de melodie care te urmăreşte mult timp după ce ai închis fillmul. Nu sunt sigură dacă există film făcut după 2000 cu o coloană sonoră mai puternică. Tind să cred ca ar intra lejer într-un top restrâns al celor mai bune coloane sonore originale ale tuturor timpurilor. Te scutură din temelii, ca şi filmul.

4. Zbigniew Preisner- Van Den Budenmayer - Concerto In E Minor (SBI 152) Version 1798 din The Double Life of Veronique de Kieslowski. Păi dacă asta nu e muzică din aia care te urmăreşte, nu ştiu ce e. Zbigniew înainte să colaboreze cu Terrence Mallick pentru Tree of Life a fost colaboratul lui Kieslowski. Ce-au făcut oamenii ăştia doi împreună cu greu poate fi egalat, după părerea mea. E şi una din cele mai intense scene din tot filmul. Am şi plâns la ea. De multe ori. Mi se pare perfectă.

3. Schuman- Piano Quartet in E major din superbul Fanny and Alexander de Bergman. Atâta de mult îmi place şi se potriveşte excelent filmului care se plimbă permanent şi imprecis între o reverie din asta de copil inocent şi o frică aproape palpabilă. E unul din filmele care m-au mişcat cel mai tare şi muzica din el, cu siguranţă ajută. Şi scena asta de început e extrem de puternică. Îmbinare perfectăîntre muzică şi imagine!

2. Bjork and Thom Yorke- I've Seen it All din cutremurătorul Dancer in the Dark al lui Von Trier. Acuma...eu chiar nu ştiu dacă se poate mai bine de-atât. Cel puţin pentru urechile şi retina mea. Bjork+ Yorke+ von Trier...genialitate la a treia. Iubesc coloana sonoră de la început la sfârşit. Nu cred că se poate face un musical mai visceral ca ăsta şi care să te scurgă de orice emoţie posibilă.

1. Richard Strauss- Also Spracht Zarathustra din 2001: A Space Odyssey de Kubrik. Apăi atunci când cineva sau ceva a creat universul a făcut-o cu siguranţă pe muzica asta. Să zic că e congruntă cu fiecare părticică din film e un understatement. Imaginile din film sunt o continuare a coloanei sonore si invers...aşa..ca un ciclu. Ce să mai zic de imaginea navei plutind lin prin infinitate pe minunata Dunăre Albastră a lui Johann Strauss? N-am văzut şi auzit încă ceva mai perfect.

Antonioni şi fisura naraţiunii: L'Avventura (1960)

Pentru că în articolul precedent mi-am adus aminte de Monica Vitti şi, implicit, Antonioni, mi-am promis că trebuie să revăd L'Avventura. E filmul ăla care, în timp ce-l vezi prima oară, nu te cutremură cum te-ai aştepta. După câteva zile după ce l-ai părăsit îl simţi, însă, cum te cheamă, rămâne cu tine într-un mod foarte ciudat. Mie îmi reveneau ăn minte cadre întregi cu detalii pe care mă simţeam mereu invitată să le privesc mai adânc, să le dezleg. Acuma! Bineînţeles că n-ai de ales decât să-l revezi, o dată şi încă o dată pentru că te atrage într-o lume pe care-ţi doreşti s-o retrăieşti deşi-ţi este străină.



L'Avventura(1960) este prima parte a unei trilogii completate de La Notte (1961) şi L'Eclisse (1962). Antonioni e şi azi considerat, în primul rând datorită acestui început al său în cinematografie, punctul de start al unei reinterpretări a ceea ce înseamnă naraţiune. El a reuşit să exprime anxietăţile şi frustrările lumii moderne folosindu-se mai mult de formă şi de cum e spusă o poveste decât de povestea propriu-zisă. Mă fascinează de fiecare dată felul cum el foloseşte "golul" efectiv pentru a exprima sentimentul ăla de alienare atât de propriu epocii. Personajele lui se pierd în imensitatea decorului pe care-l locuiesc. Încadrarea scenelor e extrem de inovatoare pentru că actorii nu sunt surprinşi niciodată central, ci, mai degrabă, devin nişte continuări "debarasabile" a mediului în care se mişcă: apar chiar la marginea cadrului, pe jumătate ascunşi sau pur şi simplu atât de mici înât par nesemnificativi în tabloul mai mare care se cheamă viaţă. Când îi surpindem pentru o secundă în prim-plan îi vedem din spate, detaşaţi; sau, mai ciudat, apar descentraţi ca şi cum ochiul spectatorului ar privi de undeva de deasupra lor, iar ei deranjează, de fapt, tabloul care li se deschide în spate. Acest procedeu folosit de Antonioni are un efect extrem de puternic. Ne face să vedem personajele ca pe nişte simple figurine care rătăcesc prin propriile vieţi, comparabile cu manechinele de ceară ale lui Baudelaire. Când ies cu totul din sfera vizualului nostru, camera nu-i urmăreşte ci rămâne pe loc, şi noi privim către un peisaj golit de prezenţă umană (care oricum părea oarecum în plus), ochiul ne rămâne pe o stradă pustie, orbit de lumina zilei care se retrage uşor spre întuneric.



L'Avventura pare o odă adusă peisajului auster, mai ales la început când personajele se văd "coborâte" pe o insulă vulcanică nelocuită. Ciudat e că nici pustietatea asta nu pare "umplută" de prezenţa lor. Mai mult decât atât, felul cum se mişcă (ca nişte biete marionete) şi cum interacţionează între ele, creează impresia de "goliciune" totală. Peisajele lui Antonioni mi-au adus aminte de Last Year at Marienbad allui Resnais (mai ales în La Notte), dar pe când acesta din urmă se axează peprobleme de configurare a spaţiului şi timpului şi pe felul cum lucrează memoria în acest sens, arhitectul Antonioni îşi configurează spaţiile pentru a scoate la suprafaţă disperarea şi absurditatea care stau la baza vieţii moderne.



Antonioni reduce "acţiunea" din L'Avventura (adică ceea ce fac efectiv personajele) şi o transformă în unul din elementele spaţio-temporale; pentru că dacă ar fi să reduc filmul la firul său narativ, mi-am dat seama că n-am mare lucru.



Un cuplu (Anna şi Sandro) pleacă într-o croazieră pe mare împreună cu un grup de prieteni. În momentul în care descind pe o insulă nelocuită Anna dispare fără urmă. În frenezia căutării, Claudia, cea mai bună prietenă a Annei, devine inexplicabil atrasă de Sandro. Urmează două ore de nimic atât de frumos... Ştiu că sună pretenţios dar personajele sunt efectiv vidate de orice profunzime şi asistăm la un spectacol de reconectare destinat eşecului. Hoinărind prin viaţă, ele încearcă cumva, mereu fără succes, să găsească un punct comun în alteritate. E destul de durerosşi frustrant să le urmăreşti plutirea asta în van. filmul îţi dă timp de auto-reflecţie şi ceea ce găseşti, trebuie să recunosc, nu e prea plăcut. În timp ce urmăreşti cumva vinovat căutarea asta a lor, îţi dai seama că uiţi, odată cu ei, de Anna cea dispărută. Egocentrismul ăsta şi scufundarea în propria-ţi persoană (la nivelul cel mai superficial posibil, bineînţeles) sunt intrinseci filmului şi nu te poţi debarasa nici tu de ele oricât ai încerca.



Cui îi pasă dacă Anna mai apare vreodată? Mie una, nu mi-a prea păsat. Un fir narativ normal, pre-Antonioni, ar fi rezolvat misterul la sfârşit, ne-ar fi spus ce s-a întâmplat cu Anna. Nu şi Antonioni, pentru el personajul ăsta şi dispariţia lui au fost doar un instrument. Pare cinic, ştiu, şi poate că e, dar e genial felul cum ne face să uităm şi să nu ne mai pese de personajul pe care câtva timp l-am considerat principal.



Opresiunea constantă a mediului în care personajele se mişcă e prezentă şi datorită unui alt procedeu inovator pe care Antonioni îl foloseşte: timpul filmului devine perfect aliniat cu timpul real. Asta înseamnă scene lungi (nemontate) în care durata unei întâmplări din film e egala cu durata în care s-ar petrece acea secvenţă în timp empiric. dacă are vreun sens ce zic eu aici... O dată în plus suntem persecutatţi de Antonioni să simţim timpul exact aşa cum îl simt personajele sale, un soi de identificare psihică şi emoţională uşor sadică. Evident, în felul acesta experimentăm lunga căutare a Annei, prima dată pe insulă, mai apoi în Sicilia, prima dată cu interes şi emoţie (ca Sandro şi Claudia), mai apoi cu disperare, pentru ca, spre final, dezgustaţi şi plictisiţi, să uităm de obiectul căutării şi să ne concentrăm strict pe relaţia celor doi.



Cam asta e aventura pur cinematografică şi incitant de periculoasă şi de revelatoare pe care Antonioni ne invită s-o trăim. Eu cu fiecare vizionare devin mai convinsă că L'Avventura este o capodoperă, un film care a dat atât de multe cinematografiei şi cinefililor şi care, cu siguranţă, va trece orice probă a timpului pentru că are calitatea de a fi mereu actual.

Leapşa cinefilă: Top 10 actriţe pe care le-aş lua acasă

M-am tot gândit dacă să dau curs acestei lepşe iniţiate de Teo, cu actriţe pe care le-aş lua acasă la mine să le privesc non-stop. Am fost, din nou, reticentă,pentru că nu mă cred în măsură să vorbesc despre frumuseţe feminină. E ca şi cum ipocrizia m-ar învinge, pentru că dacă mă iau ca etalon, evident, toate actriţele din lume ar trebui să intre în top. Şi, cu siguranţă, când femeile vorbesc despre frumuseţea feminină, inconştient sau nu, totul e raportat la ele. Bineînţeles că mi-am impus să trec peste bariera asta psihică şi să fac un top care să reflecte ceea ce consider eu frumos la o femeie. Culmea, în cazul ăsta m-am putut desprinde de personaje şi, dincolo de ele (uneori şi împreună cu ele), am văzut frumuseţea fizică pură. La fiecare a existat un film cu care m-au cucerit însă admiraţia mea a mers dincolo de rol.

După acest lung "disclaimer", probabil deloc necesar, uite şi topul:

10. Irene Jacob- Muza lui Kieslowski. E elveţiancă şi are frumuseţea aia diafană, atât de proprie şi filmelor lui Kielowski. Am remarcat-o pentru prima dată în La Double Vie de Veronique film în care m-a cucerit iremediabil.



9. Catherine Deneuve- Cine nu o ştie i cine nu o admiră? A lucrat cu unii din cei mai mari regizori care-au umblat pământul. Pentru mine în rolul din Belle de Jour e perfectă. Inocenţă încâlcită cu vulgaritate şi graţie. Toate-n una!



8. Grace Kelly- Prinţesa de la Hollywood va rămâne mereu una dintre cele mai frumoase femei de pe ecran. Ca muză eterna a lui Hitchcock, rolul meu preferat trebuie să fie cel din Dial M for Murder. Poate fi mai frumoasă de-atât?



7. Marion Cotillard- Franţuzoaicele au, în mod cert, farmecul lor aparte! Şi ea nu se dezminte. Îmi pare genul de femeie calmă şi blândă şi elegantă în tot ceea ce face. M-a cucerit prima dată în Jeux d'Enfants şi abia aştept s-o văd în Rust&Bone



6. Natalie Portman- Poate cineva să spună că ea nu te cucereşte din prima cu inocenţa ei jucauşă de tip "lolita"? Rolul în care m-a marcat efectiv a fost cel din Closer. Cred că i se potriveşte perfect. Primul film în care am văzut-o, însă, a fost Leon şi m-a cucerit instantaneu.



5. Sophie Marceau- Încă o frumuseţe made in France! Au ele farmecul lor aparte! prima dată am remarcat-o în Braveheart şi mi-a rămas în minte, mică fiind, drept o femeie extrem de frumoasă. I-am apreciat extrem de mult (şi încă o fac!) eleganţa şi naturaleţea.



4. Greta Garbo-Cred că e singura actriţă din lista mea care emană putere pură şi nu neapărat delicateţe. Îmi place mult Greta Garbo pentru că debordează feminitate şi sexualitate fără vreun efort. Ba din contră. Am văzut-o prima dată în Camille şi m-am îndrăgostit iremediabil.



3. Monica Vitti- Am o mare slăbiciune pentru ea pentru că mi se pare că e foarte misterioasă şi foarte vulnerabilă în acelşi timp. E şi extrem de frumoasă fizic, evident. Şi când mai e şi muza lui Antonioni...ce mai poţi zice? Am iubit-o şi am vrut să fiu ea în L'Avventura şi în L'eclisse.



2. Anna Karina- Slăbiciune mare de-a mea! E una din cele mai frumoase femei care-a umblat vreodată pământul ăsta. Are frumuseţea aia diafană care pe mine mă atrage. E ca şi cum dacă ai întinde mâna s-a atingi, s-ar dizolva. Atât de frumoasă mi se pare! Nu-i de mirare că Godard a iubit-o atât de mult! Prima dată am văzut-o în Bande a Part, dar cel mai mult şi mai mult îmi place în Vivre sa Vie.



1. Gene Tierney- Cred că acum jumătate de an a urcat direct pe locul 1 în topul meu al celor mai frumoase actriţe. E incredibil de frumoasă şi de senzuală şi de misterioasă. E ciudat, dar pare genul de femeie pe care nu ai cum să o ai total, care se păstrează pentru ea, dacă are vreun sens ce aberez eu aici. M-a fermecat în Laura şi de-atunci îi caut cu aviditate filmele. Cred că am dezvoltat o mică obsesie. Şi nu, nu de natură sexuală.

One hit wonder: The Night of the Hunter (1955)

Mi-a fost greu să aleg despre ce film să scriu câteva rânduri azi doar pentru c-am văzut şi revăzut câteva destul de frumoase săptămâna care-a trecut. M-amoprit până la urmă la The Night of the Hunter, "doar" pentru că, în opinia mea, e unul din cele mai bune filme pe care eu le-am văzut anul ăsta. tiu, big statement. Bun şi încântător din toate punctele de vedere: regie, actori, scenariu, imagine (!!!). Nu am cuvinte să descriu cât am fost de impresionată şi cum mă întreb şi-acum ce-a durat atâta până am pus mâna să-l văd. Nu înţeleg cum am trăit 20 (!) de ani în beznă totală, cu mintea "nealterată" de o asemenea bijuterie.



În primul rând vreau să spun sus şi tare că mă dezamăgeşte faptul că e singurul film al actorului britanic Charles Laughton. Îl acuz că ne-a privat de încântarea de-a vedea şi alte filme la fel de geniale. Mi s-apărut extrem de talentat şi ca regizor pe lângă meritul de-a fi un mare actor.



The Night of the Hunter e o poveste pentru copii, pentru copiii din noi, cu omul-negru care ne bântuie somnul şi cu cântece de leagăn care se tranformă în ameninţări feroce. Robert Mitchum e excelent in rolul reverendului Harry Powell, un fanatic religios, care îşi propovăduieşte fără încetarea credinţa-i "ruptă", trecută printr-un filtru etic destul de dubios. După părerea mea e unul dintre cei mai înfricoşători răufăcători pe care i-a dat cinematografia de când e ea. Dispune de o elocvenţă tăioasă şi de o stăpânire de sine de gheaţă, caracteristici care dau fiori pe şira spinării instantaneu. El îşi face o datorie stranie din a fi cel care face dreptate în această lume plină de vulgaritate şi invidie. Şi cea mai uşoară ţintă pentru credinţa lui şchioapă e o văduvă pe-al cărei soţ îl cunoaşte în puşcărie şi care, condamnat la moarte, ascunde în casa sa o mică comoară. Banii îi doseşte în prezenţa copiilor săi, John şi Pearl, cu căteva clipe înainte să fie prins şi condamnat. Aceştia jură să păstreze secretul banilor şi să nu-l dezvăluie nimănui. Mama şi cei doi copii rămaşi fără tată încearcă să-şi refacă viaţa cu ajutorul reverentului Powell. Dacă la început acesta pare protector şi onest, pe parcurs, aflat în permanenţă în antitenză cu inocenţa şi fragilitatea copiilor, toată această mască se topeşte în cruzime şi ipocrizie şi, în cele din urmă, crimă. Odată cu moartea mamei cei doi copii reuşesc să fugă din faţa pericolului care-i ameninţă. Călătoria lor în josul râului trebuie să fie una din cele mai frumoase bucăţi de film surpinse vreodată de cameră. Natura pare că-i ocorteşte şi totodată le trimite mereu semnale că răul e pe urmele lor, ameninţându-le somnul lin. Inocenţa şi candoarea lor e mereu încolţită dar niciodată pe deplin cucerită. Somnul din barca ce pluteşte uşor pe o apă care, în sfârşit, nu le este potrivnică, e momentul în care totul se transformă într-un basm. Parcă îmbrăcăm uşor visele protagoniştilor şi le simţim nevoia de protecţie şi liniştea aceea a copilului care se simte ocrotit.

Doar că visul se transformă repede în coşmar iar cântecul de leagăn devine un scâncet îndepărtat. Răul e aproape şi-i pândeşte de pretutindeni. Cu toate acestea cei doi îşi găsesc alinarea în casa lui Rachel, zâna bună care le oferă siguranţa mult-râvnită.



Unul din lucrurile care mi-au plăcut mai puţin a fost sfârşitul. Parcă am aterizat dintr-o dată undeva lângă casa lui George Bailey din It's a Wonderful Life. Bineînţeles că totul are sens acolo, doar e vorba de o poveste pe care-o spui copiilor, cu monştri provizorii. Şi referinţa pe care-am făcut-o are mult sens dacă stau să mă gândesc mai bine, pentru că filmul per total pare un produs "Frank Capra gone bad". Powell parcă a fost pus în lumea perfectă a lui Capra şi lăsat acolo să-şi facă de cap, şi nu se dezminte.

Mi-a fost extrem de greu să aleg doar câteva instantanee pe care să le folosesc aici pentru că am peste 200. Serios, totfilmul e demn de tablouri. Vreo 200 aşa.



The Night of the Hunter e presărat cu trimiteri religioase; pe unele le-am înţeles, pe unele nu; unele mi s-au părut uşor ironice (am simţit, distinctă, vocea regizorală), altele foarte serioase şi forţat educative.



La sfărşit nu pot decât să vă îndemn să nu-l lăsaţi să treacă pe lângă voi. Mi se pare un film de artă mult mai accesibil decât ceea ce se făcea n acea perioadă în materie de film. Vizionare plăcută!

Leapşa cinefilă: "Hormonind" printre actori

Preiau cu doza necesară de reticenţă leapşa pe care mi-a pasat-o Teo de la CinemMagazin. Şi nu pentru că nu aş fi încântată de ideea de a-mi lista gusturile în materie de bărbaţi, ci doar din simplul motiv că pe (unii) actori mi-e imposibil să-i diferenţiez de rolurile pe care le-au jucat şi în care i-am găsit "de luat acasă". Şi-atunci, invariabil, apare pe hartă mai mult decât un bărbat cu trăsături frumoase, un personaj cu angoasele şi bucuriile sale care te atrage ca un magnet. Deci nu e vorba doar de un chip frumos. Pe de altă parte, nu e vorba de preferinţele mele în materie de joc actorices. E un fel de "altoi" al acestor două aspecte şi la fiecare actor am şi un persona specific în minte. Ăsta e topul meu 10 pe care mi-a fost destul de greu să-l restrâng.

Locul 10. Clive Owen Nu e cel mai frumos bărbat în viaţă, dar are ceva. Un farmec al lui foarte masculin pe care eu nu pot să-l descriu. Evident că rolul în care m-a prins invariabil e Larry în Closer. E exact cum l-aş vedea dacă m-aş ghida doar după aspectul fizic: periculos, ghidat de instict pur şi uşor pervers.


Locul 9. Alexander Skarsgård. Cu suedezul ăsta get-beget e mai complicat pentru că l-am văzut într-un singur film şi nu a avut cine ştie ce rol. Să fiu sinceră, mi-a plăcut că e înalt şi bărbătos. Şi am căutat nişte poze cu el şi mi-a fost de-ajuns. A urcat vertiginos în topul meu de "luat acasă". Filmul de care vorbesc e Melancholia şi deşi nu petrece mult timp pe ecran radiază un farmec aparte jucând bărbatul total îndrăgostit de fata cu probleme.



Locul 8. Johnny Depp E indiscutabil un actor bun. Şi rolurile pe care le-a făcut de-a lungul timpului pentru Burton sunt, fără îndoială, memorabile. Cu toate astea rolul care pe mine m-a fascinat rămâne cel din Don Juan De Marco. Cum să nu te îndrăgosteşti iremediabil de un cuceritor sensibil şi extrem de sexy.


Locul 7. Clint Eastwood Ştiu că poate părea un şoc. Mai mult decât atât, nici măcar nu-mi place ca regizor. Dar Clint Wastwood tânar era o viziune... Şi nici westernurile nu-mi plac. Dar m-am uitat la câteva ca să-l văd pe el, trebuie să recunosc. Personajul lui din filmele lui Segio Leone mi se pare foarte masculin şi misterios şi nu pot altcumva decât să-i fac loc în top. Că e vorba de For a Few Dollars More sau The Good, The Bad and The Ugly, personajul lui e băiatul rău în aparenţă după care toate femeile sunt topite.


Locul 6. Patrick Wilson Nu mă pot abţine să nu-l pun aici. M-aş putea uita la el toată ziua. Singurul rol care-mi vine în minte e cel din Little Children şi nu pot să zic că a fost cine ştie ce super rol masculin dar el, ca prezenţă mă fascinează. Poate a ajutat şi scena de sex intens pe care a împărţit-o cu Kate Winslet. Are acel ceva ce-mi place.


Locul 5. Paul Newman Prima dată când am văzut un film în care el juca nu mi-a venit să cred cât de bine arăta. E genul de bărbat pentru care poţi foarte uşor dezvolta obsesii. Rolul meu preferat trebuie să fie cel din Cool Hand Luke doar pentru că e atât de relaxat acolo şi emană o siguranţă de sine care te pune pe jar.


Locul 4. Marlon Brando Nu ştiu dacă sunt multe de spus aici. Bănuiesc că apare cam prin toate topurile cu bărbaţi pe care i-am lua acasă, oricând, oriunde. Are acel amestec de vulnerabilitate şi putere care atrage ca un magnet. Mi se pare că arată perfect în On the Waterfront. Totuşi rolul care i s-a potrivit ca o mănuşă şi de care sunt atrasă over and over again e cel din Last Tango in Paris.


Locul 3. Ryan Gosling Nu e o surpriză pentru nimeni care mă cunoaşte ca e în top 3. Mie mi se pare perfect în toate modurile posibile. Deşi mi-a sărit în ochi abia după ce am văzut Drive, am început să mă uit cu aviditate la toate filmele în care-a jucat. Chiar şi alea proaste. el tot e eye-candy şi simpla lui prezenţă mie-mi ajunge. rolul meu preferat e cel de care-am zis mai sus. Pentru că îmi aduce aminte de misterul actorilor din anii '60. Pe el l-aş lua acasă şi i-aş şi găti. Mult.


Locul 2. Alain Delon Înţeleg de ce femeile stăteau şi salivau în faţa unei fotografii de-a lui prin anii '60. Alain Delon e pur şi simplu perfect. Avea o delicateţe a trăsăturilor care ascundea o privire ghiduşă şi un temperament exploziv. Primul rol în care l-am văzut a fost Plein Soleil şi m-am îndrăgostit iremediabil. Deşi joacă un rol negativ m-am trezit ţinând cu el pe tot parcursul filmului. E genul de bărbat care te cucereşte doar cu o privire.


Locul 1. Michael Fassbender Obsesia mea pentru el a început odată cu Shame. Mi s-a părut extrem de sexy felul cum el a jucat rolul unui om dizlocat care trăieşte într-o societate care nu are cum să-l înţeleagă. Groaza şi vulnerabilitatea lui m-au topit de fiecare dată. În opinia mea e the sexiest man alive. Şi e viitorul meu soţ. Nu ştie. Încă.